Jurnal de noapte
Mai aveți o sută de kilometri. – Ce ești așa bă, ai zis că iei o sticlă de vodcă cu mine! – Aia era înainte să știu că am două de vin. – Păi și eu am doi litri de țuică. Da’-mi trebe încălzire. – Hai după Lorena. . .Continuare
Mai aveți o sută de kilometri. – Ce ești așa bă, ai zis că iei o sticlă de vodcă cu mine! – Aia era înainte să știu că am două de vin. – Păi și eu am doi litri de țuică. Da’-mi trebe încălzire. – Hai după Lorena. . .Continuare
Viața noastră a devenit guvernată de un soi de haos familiar Nu știu dacă sunt singura, dar eu am destul de multe zile legate în care pur și simplu uit să-mi mai las un moment de răgaz, să încerc să mă sustrag din tot stresul în care înot zilnic. RevenireaContinuare
Ionuț Coman ne povestește despre proiectul Laboratoare Rurale și primul laborator de informatică amenajat de la zero…
„N-a renunţat niciun copil. Sunt elevi care n-au posibilităţi, familii care nu au un telefon, care n-au curent electric măcar. Aşa că profesorii diriginţi s-au urcat în maşina şcolii şi au mers la fiecare acasă.”
Liga Apărării Drepturilor Omului este o organizație non-guvernamentală care are misiunea de a apăra și de a promova drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi principiile democraţiei.
E un sentiment de reticență și nesiguranță care mie mi se pare ușor de înțeles. Te confrunți cu o situație atât de nouă și schimbări radicale în stilul de viață a oamenilor, cu ceva necunoscut. Nu pot să învinuiesc pe nimeni că se sperie sau că vrea să nege. Pe măsură ce apar camapanii de informare și se discută despre vaccin, pe măsură ce oamenii fac vaccinul și arată că lucrurile sunt ok, crește și nivelul de încredere. În acest moment, există, totuși, nesinguranță.
Când România este pe primul loc în UE la numărul de sarcini nedorite în rândul minorilor, noi ne simțim atacați de limbajul necorespunzător.
Ilinca Prisăcariu ne povesteşte despre proiectul Hei, pisi!: „Nu m-am așteptat să mă sune părinți care să își exprime entuziasmul pentru faptul că copiii lor participă la un astfel de proiect.”
Mircea Cărtărescu spunea ceva de genul: „Dacă trăiești numai în România, e posibil să nu-ți dai seama că e ceva în neregulă cu lumea din jur…”
Problema e: cât de real a fost acel imbold pentru scris. A fost un lucru conjunctural sau adolescentin? Dacă e doar atât, se pierde, pentru că scrisul e o muncă. Chiar dacă nu e ca tăiatul lemnelor, ea implică o anumită ordine. Implică și foarte multă singurătate – capacitatea exersată a fiecăruia de a face niște pași înapoi și de a observa lumea din jurul său. Depinde dacă există disponibilitate sau dacă ritmul din ce în ce mai accelerat al vieții noastre nu suprimă aceasta nevoie de a scrie.