Problema e: cât de real a fost acel imbold pentru scris. A fost un lucru conjunctural sau adolescentin? Dacă e doar atât, se pierde, pentru că scrisul e o muncă. Chiar dacă nu e ca tăiatul lemnelor, ea implică o anumită ordine. Implică și foarte multă singurătate – capacitatea exersată a fiecăruia de a face niște pași înapoi și de a observa lumea din jurul său. Depinde dacă există disponibilitate sau dacă ritmul din ce în ce mai accelerat al vieții noastre nu suprimă aceasta nevoie de a scrie.

Greșelile tale îți pot oferi idei de aur, dacă nu le bagi sub preș. Știi citatul ăla dintr-o carte pe care nu a citit-o nimeni: “If you stumble, make it part of the dance”?

Cum se face că fondurile alocate după 18 ani devin din ce în ce mai mici? V-ați prins voi deja, nu mă refer la bani, ci la încrederea pe care ne-o acordăm nouă înșine când vine vorba de trăit.

Am văzut câtă bucurie poate emana capacitatea de a-ți mișca liber corpul. De a spune o poveste pe o temă aleasă de tine. De a te distra în timp ce înveți ceva. Învățarea nu înseamnă stres, încrâncenare și suferință. Și totuși, asociem 12 ani de educație într-un sistem de învățământ defect cu panica îngrozitoare a BAC-ului.

Mulți dintre noi ne dorim să ne simțim un pic mai protejați de fenomene precum manipularea în masă. Iar asta se întâmplă în momentul în care adoptăm poziția de sceptici informați, care, înainte de a respinge posibilitatea unui anumit adevăr, ascultă mai multe variante ale problemei, ajungând la o concluzie proprie, bazată nu pe propria subiectivitate, ci pe date reale, testate și verificate.