„N-a renunţat niciun copil. Sunt elevi care n-au posibilităţi, familii care nu au un telefon, care n-au curent electric măcar. Aşa că profesorii diriginţi s-au urcat în maşina şcolii şi au mers la fiecare acasă.”

E un sentiment de reticență și nesiguranță care mie mi se pare ușor de înțeles. Te confrunți cu o situație atât de nouă și schimbări radicale în stilul de viață a oamenilor, cu ceva necunoscut. Nu pot să învinuiesc pe nimeni că se sperie sau că vrea să nege. Pe măsură ce apar camapanii de informare și se discută despre vaccin, pe măsură ce oamenii fac vaccinul și arată că lucrurile sunt ok, crește și nivelul de încredere. În acest moment, există, totuși, nesinguranță. 

Problema e: cât de real a fost acel imbold pentru scris. A fost un lucru conjunctural sau adolescentin? Dacă e doar atât, se pierde, pentru că scrisul e o muncă. Chiar dacă nu e ca tăiatul lemnelor, ea implică o anumită ordine. Implică și foarte multă singurătate – capacitatea exersată a fiecăruia de a face niște pași înapoi și de a observa lumea din jurul său. Depinde dacă există disponibilitate sau dacă ritmul din ce în ce mai accelerat al vieții noastre nu suprimă aceasta nevoie de a scrie.