Toată lumea cinematografiei îmi părea cumva fictivă, foarte departe, ceva în genul „Mamă, oare cum e în Hawaii?”. Prin practică, am ajuns să nu-mi mai fie așa frică.

Pentru foarte multă vreme, iubitorii de teatru din Suceava se adunau pentru a vedea piese venite de la București cam o dată sau de două ori pe lună, într-o casă de cultură prăfuită, cu scaune vechi și cu un miros destul de curios.