Viața noastră a devenit guvernată de un soi de haos familiar

Nu știu dacă sunt singura, dar eu am destul de multe zile legate în care pur și simplu uit să-mi mai las un moment de răgaz, să încerc să mă sustrag din tot stresul în care înot zilnic. Revenirea la programul fizic nu m-a ajutat deloc, oricât de mult îmi doream asta în carantină. Mă simt epuizată, suprasolicitată, uneori rutina ajunge să mă sufoce, chit că e o rutină în care fac ce-mi place, în care mă zbat pentru pasiunea mea. Așa, dintr-una într-alta, ajung să mă întreb oare cum o fi pentru cei care se zbat pentru ceva ce, la final, nu le aduce plăcere, oare cum o fi pentru oamenii care nu au unde să-și ia acel moment de respiro.

Încep să mă îngrijorez, realizând că părinții mei și, mă gândesc, majoritatea adulților pe care i-am cunoscut eu vreodată, nu știu să se relaxeze. Realizez că și eu încep să uit să o fac, să nu mai găsesc nici o soluție pentru asta. Stăm și grădinărim cu spor la toate florile astea ale stresului, furiei și anxietății și ni le punem prin minte și prin suflete până ajung să miroasă a cimitir. De cele mai multe ori după o zi stresantă nu mai vrem decât mâncare și somn. Poate și puțin Netflix, un film, un serial, un zgomot de fundal.

Dar când mai rămâne timp pentru liniște?

Să permiți liniștii să se întâmple e un act de curaj, aș spune chiar de răzvrătire. De ce? Pentru că în liniștea simplă din sânul locuinței noastre pentru care muncim atât de mult, în care orice sunet devine ceva interesant, în care putem privi cu limpezime toată dezordinea din cameră, încep să răsară, încet, încet, toate gândurile pe care suntem obișnuiți să le ținem îngropate sub haos. Liniștea are puterea asta incredibilă de a ne inunda, chiar dacă, în teorie, e nimic. Și odată ce ne-a luat de la mal și începe să ne ducă în derivă, spală din noi toate gândurile parazite care ne spun că totul e ok. Începe să ne stropească fața cu stropii reci ai emoțiilor negative pe care de obicei nu avem puterea sau dorința să le procesăm. Iar în cazul în care vă întrebați deja de ce ați vrea vreodată să lăsați liniștea să-și facă jocul, răspunsul tocmai l-ați primit. Pentru că toate lucrurile acumulate în noi, în fiecare dintre noi, cu precădere cele mai întunecate și colțuroase, trebuie refulate și eliberate. Iar dacă nu încercăm să urmăm acest proces în mod conștient, el își va lua cursul oricum, dar își va găsi supapele proprii. Stresul și anxietatea, furia, tristețea, vor începe să ocupe, rând pe rând, mușchii spatelui, poate șoldurile, genunchii, umerii sau, în cel mai rău caz, organele interne. Energia negativă distruge. Așa ajungem să rămânem doar carcase de oameni fericiți, dar suferinzi pe dinăuntru. Așa ajungem bolnavi. Așa ajungem și mai stresați. Așa ajungem bătrâni. Știu, e al naibii de înfricoșător. Dar am terminat cu partea asta.

Acum vine soluția mea. Nu vreau să vă promit că este una salvatoare, vreau doar să vă spun că funcționează pentru mine și o consider deosebit de simplă. Să revenim în momentul în care liniștea ne inundă sau, mai degrabă, ne îneacă ființa cu propriile emoții negative. Prin exercițiul pe care vi-l propun am ajuns să mă mai simt doar rareori copleșită cu adevărat de ele. În schimb, am reușit să-mi deschid porțile larg și să las totul să iasă de acolo, fără să opun rezistență. Și, vă spun, e un sentiment de eliberare pe care-l primesc doar atunci, doar așa. Prin scris. Da. Așa cum am spus, mai simplu nu se poate. Sunt sigură că majoritatea știm deja despre diferite programe de terapie prin artă: pictură, dans, teatru și alte asemenea. Scrisul e la fel, doar că nu este nevoie să avem un coordonator sau să investim consistent în el, nu e nevoie să părăsim casa. E necesară doar o foaie și un pix.

Exercițiul propriu-zis se numește dicteu automat

Ce se întâmplă: pentru 3, 5, 10 minute pe ceas (pentru început, poate fi de ajutor cronometrarea) nu mai există nimic în afara noastră, a gândurilor noastre și a foii. Acest exercițiu presupune să ne așternem gândurile pe foaie exact așa cum ne vin în monologul interior, fără tăieturi, reformulări sau intenții. Doar le scriem, încercând să nu ne oprim pentru a ne gândi ce notăm în continuare, forțându-ne să nu intervenim asupra fluxului de gânduri. De notat și faptul că timpii de la început sunt pur orientativi, dar de reținut și că e destul de dificil să faci asta pentru foarte multă vreme. După ce terminăm sau expiră timpul, e important să ne luăm un moment de răgaz, să nu ne uităm la foaie și să nu ne gândim la ce am scris. Abia apoi revenim și citim. Nu trebuie să aibă noimă, nu trebuie să arate a literatură. Nu trebuie să fie nici cum, în afară de sincer.

Se întâmplă ceva (îndrăznesc să spun, cu riscul de a suna cheesy) aproape magic odată ce ne citim gândurile scrise. Monologul interior se transformă în ceva concret și articulat, nu mai e un simplu amalgam nesigur de cuvinte, senzații și sentimente din interiorul nostru. Iar odată cu asta se produce și o distanțare considerabil mai mare față de gândurile noastre. E ca și cum se ridică brusc o oglindă care ne arată cum suntem pe interior. Perspectiva asta obiectivizată e o mină care poate părea înfricoșătoare, dar pentru care merită să îți iei o frontală și un târnăcorp și să intri oricum. Poate că șirurile de cuvinte din fața ta te vor face să râzi și să te simți penibil, să respiri ușurat, să plângi, să găsești răspunsul unei dilmele, să ai o idee nouă, să te cunoști mai bine, dar cel mai important este că e foarte probabil să te simți mai liber, mai eliberat.

Ce se întâmplă, mai apoi, cu foaia, e tot la latitudinea autorului. Arde-o, mototolește-o, păstreaz-o alături de celelalte. Dicteul automat e un exercițiu care îți permite să devii șeful gândurilor tale. Sau, la fel de bine, dacă simți să continui, poți să alegi să transformi scrierea ta într-un monolog sau o poezie, în ceva.

Al doilea mod prin care poți să folosești acest exercițiu este pentru a-ți dezvolta creativitatea

Și, din nou, cred că sentimentul de satisfacție primit atunci când îți transformi răul în ceva frumos, în ceva ce-ți place, este inegalabil, este unic în felul lui. A devenit prea demodat să mai ții un jurnal (deși nu-mi dau seama de ce) în zilele noastre. Aici e o altă modalitate de refulare. Pentru că scrisul este și va rămâne o parte importantă din noi, indiferent dacă o facem sau nu. Pentru că scrisul este antidotul momentelor de liniște care ne sufocă, este întinerirea și descâlcirea gândurilor noastre, este una dintre cele mai bune arme pentru haos, fie el interior sau exterior.

Efectele campaniei de vaccinare în UK. La ce ne putem aștepta?

E un sentiment de reticență și nesiguranță care mie mi se pare ușor de înțeles. Te confrunți cu o situație atât de nouă și schimbări radicale în stilul de viață Citește mai mult

98% Decizia corectă: încă un spectacol care se lovește de cenzură

Când România este pe primul loc în UE la numărul de sarcini nedorite în rândul minorilor, noi ne simțim atacați de limbajul necorespunzător.

Hai să-i facem pe migranții din România să se simtă acasă! Un proiect marca LADO

Liga Apărării Drepturilor Omului este o organizație non-guvernamentală care are misiunea de a apăra și de a promova drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi principiile democraţiei.

„The sun is there” sau despre speranță la distanță

Mircea Cărtărescu spunea ceva de genul: „Dacă trăiești numai în România, e posibil să nu-ți dai seama că e ceva în neregulă cu lumea din jur..."

„Educația stă la baza a orice”- Ionuț Coman, despre proiectul Laboratoare Rurale

Ionuț Coman ne povestește despre proiectul Laboratoare Rurale și primul laborator de informatică amenajat de la zero...

Poezia nu v-a moare

Problema e: cât de real a fost acel imbold pentru scris. A fost un lucru conjunctural sau adolescentin? Dacă e doar atât, se pierde, pentru că scrisul e o muncă. Citește mai mult

Arată-le și celorlalți

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *