Dicționarul multimedia al teatrului românesc este un site-arhivă creat de Asociația Română pentru Promovarea Artelor Spectacolului, în colaborare cu Universitatea Babeș-Bolyai și Universitatea de Arte din Târgu Mureș. Însumând în prezent 100 de fișe multimedia care vizează artiști și spectacole, Dicționarul reușește să acopere perioada dintre 1950 și 2020. Intenția inițiatorilor nu este doar cea de completare succesivă a Dicționarului pentru a reprezenta un suport pentru noile generații, cât și redescoperirea și revitalizarea arhivelor teatrale, oferind un model de bună practică în ceea ce privește gestionarea memoriei culturale și conservarea acesteia.

Parte din echipa demersului, Miruna Runcan este critic de teatru, scriitoare și profesoară titulară la Facultatea de Teatru și Film din cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. Este autoarea mai multor cărți, printre care foarte recenta și apreciata trilogie-intervenție, Teatru în diorame. Discursul criticii teatrale în comunism, dedicată criticii de teatru dintre anii 1956 și 1989, cât și problematizării muncii de cercetare în România. 

Robert Kocsis: Echipa este extrem de numeroasă, cum a fost formată?

Miruna Runcan: În primul rând, formarea echipei depinde, la fiecare ediție în parte, de metoda de lucru creată la origini, de nucleul de bază. Ideea proiectului a fost a ARPAS, asociația a cărei președintă e Cristina Modreanu, critic de teatru, redactor șef al Scena.ro. Ea a adunat o mână de critici și universitari, prin 2019, într-un șir de întâlniri de tip think-tank, în care s-a coagulat atât proiectul ca atare cât și metodologia. Nu toți cei care am participat la aceste întâlniri am intrat în proiect, dar toți am gândit proiectul. Am rămas în nucleu Cristina, eu și Raluca Blaga, lector doctor la UAR Târgu Mureș, ajutați cu generozitate de Ilinca Urmuzache, care se ocupă de părțile (multe) tehnice și de diseminare, dar și de unii dintre profesorii și asistenții din cele două universități partenere. Noi alcătuim, prin succesive negocieri, lista cu 50 de titluri (artiști și spectacole) pentru fiecare ediție (deocamdată, edițiile au fost anuale, finanțate de AFCN).

Eu și Raluca Blaga căutăm studenții, masteranzii sau doctoranzii voluntari pentru fișele tehnice ale fiecărui articol, și programăm una sau mai multe întâlniri de antrenament cu ei, la care participă și Cristina Modreanu: întâlnirile astea sunt esențiale, pentru că aici se explică tehnicile de cercetare, de selecție, de organizare a materialului brut, de redactare finală. Pe de altă parte, în același timp noi căutăm și autorii potriviți pentru articole, critici și/sau istorici de teatru, universitari, doctoranzi specializați în subiectul dat sau în subiecte conexe. Ca să dau un exemplu: ne-am ocupat, până acum, de artiști și spectacole eveniment din perioada 1945-1989. Era firesc să căutăm autori care au scris cărți, monografii, sinteze legate de această perioadă, ori chiar au fost contemporani și au văzut unele spectacole; dar și doctoranzi, masteranzi ori chiar studenți care sunt interesați (și suficient de talentați) să scrie despre unele personalități sau unele spectacole.

Așa că modalitatea de „selecție” îmbină pe de-o parte expertiza probată deja, cu curiozitatea de cunoaștere și entuziasmul tinerilor cercetători. Lucru care produce și o varietate foarte colorată a hărții autorilor. Ceea ce rămâne constant e competența și probitatea în raport cu subiectul. O să găsiți semnături de critici foarte cunoscuți, ca Oltița Cântec, Mirella Patureau, Oana Cristea Grigorescu, Anca Hațiegan, Mihaela Michailov, Doina Papp, Mirela Nagâț, Anca Ioniță, alături de mai tinerii Maria Manolescu-Borșa, Emma Pedestru, Adriana Boantă, Ana Smaranda Teodorescu, Ioana Toloargă, Andreea Maria Lupu, Paula Dalea, Ana Maria Țârlea, Iulia Mardăr ș.a. Sperăm ca, în viitorul apropiat, la ulterioarele ediții, să ni se asocieze și parteneri din alte universități de arte, pentru ca atât oferta de articole cât și cea de semnături să se lărgească.

R.K.: Cum decurge crearea unei fișe pentru un spectacol sau artist?

M.R.: Fișele au, în principiu, o structură fixă, pe care, la a doua ediție, am îmbunătățit-o (în sensul că, la propunerea colegului meu dr. Mihai Pedestru ea a devenit mai precisă, inclusiv în modalitatea de redactare a teatrografiilor). În atelierele de training, studenții și masteranzii învață cum și unde să caute materialele, cum să comunice cu teatrele pentru iconografie (fotografii, fotocopii după caietele program sau afișe etc.), cum să găsească cât mai multe informații pe internet și cum să le selecteze (e important, că zicem, să trimiți la un interviu scris sau filmat cu actrița sau actorul studiat, dar nu toate materialele referitoare la aceștia sunt și de încredere, exacte, relevante).

Dicționarul are, deci, în materie de fișe tehnice, câteva etaje esențiale care, în măsura posibilităților, trebuie acoperite cât mai complet: distribuțiile spectacolelor, data premierei și instituția, ori lista rolurilor actriței/actorului, fie în teatru, fie în film, trimiterile la cronici sau chiar fotocopii după cronici, materiale publicitare, fotografii, interviuri și emisiuni tv dedicate (dacă sunt stocate cu vizionare liberă), monografii ș.a.m.d. Din păcate, din pricina pandemiei și restricțiilor succesive, dar și din pricina înapoierii bibliotecilor noastre în câmpul digitalizării publicațiilor periodice, etajul cronicilor e mai redus decât ne-am fi dorit, fiindcă a fost complicat să găsim și să fotocopiem materiale publicistice vechi. Accesul la colecțiile de publicistică a fost o vreme restricționat, nimic nu e fotocopiat, deci trebuie să cauți manual și să fotocopiezi cu mijloace improvizate, fiindcă nu exista scanere profesioniste etc. Uneori ne-au ajutat teatrale, care au păstrat unele dintre ele în dosarele se spectacol arhivate. Alteori nu.

R.K.: Ce ați vrea să continuați să documentați mai în profunzime și care sunt resursele de care ați avea nevoie în raport cu proiectul? 

M.R.: Cum spuneam, până acum ne-am concentrat pe perioada 1956-1989. Și nu întâmplător: ultima mare lucrare de sinteză privitoare la teatrul din România a fost publicată în 1974-1975! În plus, n-a existat NICIODATĂ un dicționar dedicat oamenilor de teatru și spectacolelor din România. Istoriile lucrate în echipele Academiei RSR, între 1966-1974, au merite și lipsuri legate, preponderent, de directivele ideologice ale perioade – or noi am dorit ca privirea asupra trecutului să fie, la fiecare articol în parte, una proaspătă. Cred că încă mai avem datorii față de această perioadă, mai ales fiindcă au rămas de acoperit destule personalități și spectacole importante din afara Bucureștiului. Personal, eu mi-aș dori o colaborare mai substanțială cu specialiști care să poată scrie despre artiști și spectacole maghiare și germane, fiindcă teatrul produs în România nu se rezumă, nici pe departe, la teatrul în limba română. 

R.K.: Care sunt resursele de care ați avea nevoie în raport cu proiectul? 

M.R.: Cu toții ne-am dori să primim semnale care să asigure o necesară continuitate, ori să câștigăm licitații de proiecte multianuale, care să ne permită să dezvoltăm dicționarul și în suprafață și în volum, ca să zic așa. Să putem să-l continuăm câțiva ani la rând fără grija permanentă a birocrației și necunoscutelor legate de AFCN (o instituție de o importanță excepțională în cultura din țară, dar din păcate… singura). Și să-i asociem și alte paliere legate de vizibilitatea internă și internațională, de tehnicile de cercetare, să publicăm și lucrări de sinteză, să ne îngrijim de comunicarea și schimbul de experiență cu alte instituții din țară și din afara ei specializate în activarea arhivelor și patrimoniului etc. 

R.K.: Ce sentimente a provocat redescoperirea istoriei teatrale?

M.R.: Sincer, nu știu să răspund cu obiectivitate la întrebarea asta. Am intrat în proiect cu entuziasm, fiindcă sunt convinsă că e foarte necesar. Pe parcurs, entuziasmul mi-a crescut pentru că e unul dintre momentele rare în care te simți racordat nu doar la obiectul cercetării, ci și la ceilalți, la echipa alături de care lucrezi. Și, desigur, îți aduce o mare satisfacție să constați că te-ai îmbogățit, că ai aflat lucruri pe care nu le știai…

R.K.: Acest proiect are ca scop trezirea interesului noilor generații pentru trecutul scenei teatrale românești. Ce feedback ați primit până acum de la ei?

M.R.: Dacă e vorba despre reacția tinerilor care nu au făcut parte din grupurile de lucru și care sunt potențiali beneficiari ai proiectului nostru, mi-e greu să fac judecăți de traseu. E, însă, destul de clar că platforma DMTR e vizitată de foarte mulți oameni, e de presupus că bună parte dintre ei sunt tineri. Evident, am primit semnale pozitive și prin social media, dar aici ar trebui urmărită statistic distanța dintre aprecierea binevoitoare pe titluri și lectura propriu-zisă a articolelor – ceea ce eu n-am avut vreme să fac. Însă sper că mulți iubitori de teatru din tânăra generație se vor simți atrași de acest instrument de lucru, îl vor vizita și chiar îl vor folosi. 

R.K.: Cât de importantă este arhivarea manifestărilor culturale pentru ”publicul larg”?

M.R.: Pentru publicul larg, nu atât arhivarea în sine (atât de necesară, atât de neluată în considerare, de fapt) e importantă, cât utilizarea imaginativă, proaspătă, recircularea și diseminarea atractivă a informațiilor. În realitate, arhivele, mai ales cele legate de arte, sunt adevărate mine de aur pentru memoria colectivă, și ele merită și trebuie sortate, organizate, puse în circulație, valorificate. Publicul larg n-are de unde ști cum e cu comoara asta, dacă nu îl atragi, dacă nu i-o arăți. Asta și explică de ce, pretutindeni în lume, posesorii unor astfel de comori – teatre, muzee, biblioteci etc -, inventează și pun în lucru instrumente open source, folositoare atât profesioniștilor cât și delectării și curiozității de cunoaștere a publicurilor de toate vârstele și profesiunile.

R.K.: Ce instrumente din noile media ați dori să folosiți pe viitor în cadrul acestui proiect?

M.R.: Nici la întrebarea asta nu știu să răspund concret, câtă vreme încă nu avem certitudini cu privire la sursele de finanțare ale proiectului. Dar, desigur, nimeni nu mă împiedică să visez la un sistem coerent de coordonare a resurselor, între DMTR și, să zicem, instituțiile teatrale, Institutul Patrimoniului, muzeele cu tematică performativă (care ar trebui la rândul lor finanțate corespunzător, ca să se poată, în sfârșit, dezvolta așa cum merită), Arhiva TVR  etc… Da, știu, sunt vise…

R.K.: Ce ați dori să documentați neapărat din istoria extrem recentă a teatrului pentru acest proiect?

M.R.: Cu cât ne apropiem de prezent, cu atât lucrurile devin mai complicate: intervin piedici legale, de drepturi de autor, dar și o mult mai mare complexitate în ceea ce privește sistemul de selecție… Deci cred că e mai înțelept să nu sărim etapele, ci să ne lăsăm vreme de gândire, ca să luăm deciziile corecte. Altfel spus, e prematur să vă răspund, o să fie, la vremea respectivă, un nou proces de reflecție colectivă.

R.K.: La ce ar trebui să fie atenți artiștii de azi pentru ca istoria lor să fie arhivată cum se cuvine în viitor?

M.R.: Atât la nivelul instituțiilor publice, cât și la cel al companiilor private și independente, DMTR și-a dorit și își dorește să funcționeze nu doar ca instrument de cunoaștere, ci și, în subsidiar, ca simptom, ori ca semnal de alarmă. Sunt destul de puține teatrele subvenționate care mai știu să întrețină sistematic o arhivă, s-o prețuiască și s-o utilizeze viu. Există teatre fără secretari literari, ori fără un sistem coerent de stocare și organizare a documentelor (iconografie, schițe scenografice, caiete program, cronici etc.) Cât despre companiile private sau independente, ținute de decenii la limita subzistenței, aici totul depinde de forța voluntară și de entuziasmul membrilor echipei de a se dedica unei munci în plus, nerecompensată de nimeni. Or, ăsta e un capital care se tocește repede din pricina pauperizării.

S-a tot vorbit, în acești doi ani îngrozitori, ai pandemiei, de importanța filmărilor, de exemplu, de calitatea acestora – or asta e, automat, și o problemă de bani, nu doar de bune intenții. Sunt însă convinsă că proiecte și programe asemănătoare DMTR pot funcționa și ca factori de conștientizare cu privire la memoria noastră culturală, atât pentru artiști, cât și pentru publicuri. 

Ce fac prietenii din alte ţări? Episodul 2: Raluca Croitoru, artist vizual, Olanda

În seria interviurilor despre izolarea în pandemie, ne desprindem un pic și vorbim cu Raluca Croitoru, artist vizual, stabilită de ceva timp în Olanda. Lucrările ei au fost prezentate atât Citește mai mult

Refugiat în România pe timp de pandemie – interviu cu ActivRandom

Ideea de “noi și-ai noștri” pare mai vetustă ca oricând. Suntem cu toţii cetățeni ai aceleiași lumi, diferă doar clima și condițiile politico-economice din unele zone. În rest suntem cu Citește mai mult

”Nu mai există extrema în care se credea că persoanele cu dizabilități au nevoie de ajutor tot timpul…” – interviu cu Raluca Oancea

Raluca Oancea este membră fondatoare a asociație Asociației pentru Promovarea Egalităţii între Tineri ADAPTO Constanța unde se implică în coordonarea de proiecte care promovează egalitatea între tineri și încurajează persoanele Citește mai mult

Rondul de noapte- instituție sau ceva mai mult? Interviu cu Vlad Marin

Rondul de noapte este o companie de teatru independent, înființată în vara anului 2018 de către un grup de tineri actori, care au început de la 0 un proiect al Citește mai mult

Ce fac prietenii din alte ţări? Episodul 1: Jamaica, Marea Britanie, Grecia, Franţa

În aceste timpuri instabile, ne-am gândit să vedem cum gestionează prietenii noştri din alte ţări această situaţie

Ce fac prietenii din alte ţări? Episodul 5: S.U.A., Franţa, Grecia

În aceste timpuri instabile, ne-am gândit să vedem cum gestionează prietenii noştri din alte ţări această situaţie.

Arată-le și celorlalți

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *