Contrar credinței de masă, cinematografia românească nu a rămas pierdută în timp, prinsă undeva între filmele lui Sergiu Nicolaescu și ale lui Lucian Pintilie. În ceea ce mă privește, chiar dacă puteam judeca și eu că au mai apărut filme românești de atunci (chit că nu știam niciunul), nu mi-aș fi imaginat vreodată că avem regizori contemporani premiați peste hotare, dar rămași necunoscuți printre românii care nu fac parte din comunitatea cineastă și cinefilă. Am început să descopăr timid din filmele de lung și scurtmetraj produse în țară și am rămas uimită. De ce? În primul rând, pentru că există un univers cinematografic minunat de divers, dincolo de filmele care au reușit să pătrundă în cinematografele de masă, precum Miami Bici sau 5gang. Mai apoi, pentru că nu întelegeam, așa cum nu înțeleg nici acum, de ce filmele autohtone de calitate nu ajung la aproape nimeni; sau, cel puțin, nu ajunseseră la mine. Așa că, luându-mi curiozitatea în spate și folosindu-mă de canalul acesta, al Copilotului, ca stâlp publicitar, am decis că trebuie să fiu una dintre cei care promovează cinematografia românească. Mai jos găsiți primele mele trei recomandări dintre scurtmetrajele noastre, primele filme dintr-o listă lungă ce se va desfășura pe parcursul fiecărui număr Copilot, recunosc, și dintr-o încercare de a duce mai departe în stilul meu seria Iuliei Enkelana – Filme dacă… 

sursa: facebook.com/THECINEPUB

Înainte de a începe propriu-zis lista, trebuie neapărat să dedic un paragraf dragului meu CINEPUB.ro. Acest site, alături de canalul aferent de Youtube, reprezintă cea mai importantă unealtă în navigarea cinematografiei române, atât excavatorul cât și mina de aur în acest domeniu. Practic, CINEPUB-ul este o platformă de vizionare a filmelor românești în regim gratuit, ”o arhivă vie de film”, așa cum se prezintă chiar el, dar care strânge în cinematograful gigantic de pe Youtube abia 100 000 de subscriberi. Odată descoperit, înlocuiește Netflixul în orice seară în care vrei mai mult, nu doar un film ușor, de fundal, care să-ți ocupe gândurile cu altceva decât cu stresul de zi cu zi. Filmul românesc are o dimensiune seducătoare și fascinantă pe care cu greu pot să mi-o explic. Face apel la o mască din tine pe care rareori o mai bagi în seamă cu adevărat. Da, știi că ești român, știi că vorbești și gândești românește, știi că țara ta e cum e, știi că oamenii din ea sunt cum sunt. Dar te mai raportezi la tine ca român? Dacă nu știi cum să răspunzi la asta, trage o fugă pe CINEPUB și-ți promit că te vei simți disecat într-un mod straniu dar al naibii de palpitant de fiecare producție în parte.

Trans-Asia Express – The Light that Memory Lends to Things – regia Ana Vîjdea

Gata cu suspansul. Voi începe această listă de acasă, așa cum se cuvine. Primul scurtmetraj este produs de Facultatea de Teatru și Film din Cluj și se numește Trans-Asia Express – The Light that Memory Lends to Things. Regizat de Ana Vîjdea, acest scurt film cu tentă documentaristică țintuiește în perete cu precizie esența călătoriei și bogăția hoinarului. Ana Vîjdea își filmează călătoria cu trenul și feribotul de pe ruta Ankara – Teheran și crează, mai apoi, un film lent, calculat, un scurtmetraj de atmosferă care face apel la nostalgia pe care călătoritul cu trenul o are în sine. Trans-Asia Express este despre umanitatea în mișcare, atât fizică, cât și istorică; despre oameni în raport cu schimbările prin care trec, sociale, politice, economice. Este despre povești de viață din sânul culturii Orientului Mijlociu, pe care rareori le vedem așa cum ne sunt prezentate aici, povești care sunt mult mai asemănătoare cu ale noastre decât am crede și care fac trimitere subtil dar constant la regimul comunist. 

Mi-a amintit despre călătoritul adevărat, acela departe de fotografii editate cu plaje exotice și mâncatul la restaurante de lux cu specific local, acela intim, plin de transpirație și scaune incomode, cu bagaje greu de cărat dar cărate cu râsete, acela în care te pui în fața celorlalți așa cum ești și nu ți-e frică, în care, pe baza faptului că sunteți simpli oameni, se leagă conversații interminabile și autentice. M-a lăsat cu dorința puternică de a ieși din casă și a pleca unde văd cu ochii, m-a lăsat tânjind după acele conexiuni pe care le faci doar în tranzit, și care sunt atât de profunde tocmai pentru că sunt trecătoare. 

sursa: cinepub.ro

Blană – regia Tudor Botezatu

Schimbând complet macazul, al doilea scurtmetraj se numește Blană și este ”un banc povestit de Tudor Botezatu”. Blană este un film de comedie de 9 minute în centrul căruia este cultura drogurilor din România, mai exact consumul de iarbă. Cu toate detaliile puse la punct pentru a crea perfect universul lu’ Soare, personajul principal, care e jucat la maxim de Alexandru Potocean, scurtmetrajul reușește să te facă să râzi și te ține în priză cu multiplele easter eggs care potențează și mai mult povestea. Soare e un tip pasionat de muzică, dar care folosește nițel cam multă iarbă pentru a căpăta inspirația pe care nu o are de nici un fel. Însă, între oprirea la semaforul din apartament pentru a lăsa doua fetițe animate să treacă și mâncatul a ceva ce e foarte plauzibil a fi apa din bongul improvizat de lângă, Soare găsește ceva mult mai important. Tudor Botezatu ne lasă să tragem cu ochiul asupra universului drogurilor, care e pe cât de absurd, pe atât de delicios de observat sub povestirea lui, dar nu uită să includă și un element moralizator care vine fix pe fundalul sonor de ba-dum-tss, încoronând cum nu se putea mai bine acest banc ficționalizat cu ingeniozitate.

sursa: cinepub.ro

Un cartuș de Kent și un pachet de cafea – regia Cristi Puiu

Îmi închei pledoaria cu un scurtmetraj pe care îl pot considera un clasic, fiind apărut în 2004 sub regia lui Cristi Puiu, unul dintre primele filme regizate de acesta. Un cartuș de Kent și un pachet de cafea este, în sine, doar o conversație, dar are un dialog atât de bine construit încât reușește să schițeze cu exactitate în 13 minute portretul colectiv al societății românești. Întâlnirea dintre două generații, două tipologii: un bătrân îmbrăcat sărăcăcios, simplu, care are o figură aproape naivă, de copil, interpretat de Victor Rebengiuc, și un tânăr care tocmai își termină prânzul, îmbrăcat elegant, office, și care reamintește constant că e pe fugă, personajul lui Mimi Brănescu. Dacă la început totul pare rece între ei, steril, ca o simplă tranzacție, discuția începe să se lege odată ce aflăm că, de fapt, cei doi sunt tată și fiu. Deși opozanți, complet diferiți, amândoi știu că, pentru a obține ce vrei în România, trebuie să ai în buzunar Un cartuș de Kent și un pachet de cafea. Filmul este despre România post-comunistă dar încă îndoctrinată, despre o dinamică familială mult prea întâlnită la noi, despre sărăcia și bogăția emoțională și financiară, despre rădăcinile noastre.

sursa: cinepub.ro

Acum, că aveți drumul proaspăt pavat în față și câteva puncte de reper, vă invit să pășiți cu încredere înspre descoperirea cinematografiei românești, dar, mai ales, înspre descoperirea voastră, a țării din care facem parte, a culturii pe care o avem, a valorilor artistice care, deși nu am crede, sunt multe și strălucesc în mulți dintre noi.

Bog sau a-ți diseca viața cu minuțiozitate

Când vezi Bog, metaforic vorbind, îți iei existența în propriile mâini și o așezi pe masa din bucătărie. Te uiți la ea ca un detectiv, o întorci pe toate părțile, Citește mai mult

Cum stă treaba cu progresul: ALAXSXA | ALASKA

ALAXSXA | ALASKA este un spectacol antrenant, în care multitudinea de limbaje scenice folosite comunică fără probleme, iar actorii îşi stăpânesc la perfecţie discursurile, jucând şi jucându-se cu o prospeţime Citește mai mult

Rent: când viaţa e de închiriat sau despre un teatru care place

Imagine vie a anilor ‘90, muzicalul Rent spune povestea unei generaţii care s-a luptat cu pandemia de SIDA, homofobia şi gentrificarea, o poveste plină de iubire, nedreptate şi song-uri pe Citește mai mult

Layla M. – identitate, revoltă, radicalizare

Când un element al identităţii noastre ne garantează nerespectarea unor drepturi, elementul respectiv devine definitoriu, identitatea noastră devine disproporţional ataşată de eticheta care ne dezavantajează.

Atâta vreme cât mai avem cuvântul, vom vorbi…

„Nu prelucrăm trecutul, întotdeauna ieșim pe post de victime. Oare nu de aceea el se și repetă?’’ O mamă; o soție; un soldat; tanchist; o funcționară, un medic militar. Iată Citește mai mult

99,6% – un non-spectacol hyggelig

Non-spectacolul 99,6% doreşte să provoace conversaţii despre identitate, despre ce ne aseamnănă şi ce ne diferenţiază.

Arată-le și celorlalți

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *