Festivalul Național de Teatru din 2021 s-a desfășurat online, spre bucuria iubitorilor de teatru din toată țara, oferind un program amplu de reprezentații, discuții, instalații performative și vizuale, conferințe, teatru radiofonic, spectacole lectură și prezentări de carte. Chiar dacă fiecare eveniment a fost disponibil spre vizionare timp de 48 de ore, a fost mult prea mult material de asimilat în doar 9 zile scurte-scurte, dar, așa cum ne-a reamintit pandemia, mai bine mai puțin decât deloc, nu?
Spectacolul ales să închidă festivalul este semnat de Reactor de Creație și Experiment din Cluj-Napoca, și este mega-cireașa de pe mega-tortul FNT construit în 9 zile (mai degrabă 9 nopți albe) de maraton cultural delicios. Toate lucrurile pe care mi le-a luat Alois, în regia lui Andrei Măjeri, pare, cel puțin după titlu, mai inaccesibil, mai postdramatic decât e de fapt. Ce m-a convins pe mine să dau play înregistrării, pe lângă ștampila Reactorului și a lui Măjeri, a fost premiul UNITER, recent oferit acrtiței din rolul principal, Emőke Kató, pentru cel mai bun joc feminin din acest an. De altfel, și textul e unul câștigător. Este vorba despre rezidența de scriere dramatică Drama 5 a Reactorului, în cadrul căreia a fost scris. Cosmin Stănilă, autorul, este la rândul lui actor clujean care activează atât în spațiul independent, cât și în cel de stat.
Scena ne este prezentată pe un ticăit specific ceasului, aparent mascată de o bucată de pânză simplă, crem, pânză care devine aproape invizibilă odată ce toate luminile se aprind. Această pânză va fi manipulată de actori pe tot parcursul spectacolului, folosită regizoral ca un soi de antet care să încadreze scene mai intime sau, din contră, semnalând spectatorului că, odată trasă la o parte, descoperă ceva important, ceva ce merită văzut în ”HD”. În rest, elementele de pe scenă sunt simple și create într-o coeziune vizuală constantă: un spațiu ce aduce a cabină de probă în stânga, cu oglinda, produsele cosmetice și scaunul confortabil aferente, o canapea în spate, o măsuță de cafea și un minifrigider în dreapta. Centrul de greutate a tabloului scenic e o reproducere a picturii The Virgin Spanking the Christ Child before Three Witnesses de Max Ernst, suprarealistă, ironică, veșnic luminată pe parcursul reprezentației. Niște flori ofilite într-o vază, un mini reflector lângă oglindă, clopoței de vânt de o parte și alta a scaunului. Totul este modern, minimalist, între negru sau crem șters, culori aduse împreună de petele de portocaliu și inserțiile de lemn. Pereții sunt semnalați prin același tip de pânză precum ”cortina” proprie spectacolului, dar care stă mai grea pe scenă, cu multe pliuri, și nu pot să-mi țin în frâu instinctul care-mi spune că fac trimitere la circumvoluțiunile cerebrale. Decorul este semnat de Adrian Balcău.
Spectacolul prezintă dinamica dintre două personaje simple: Mama și fiul, care, pe parcursul desfășurării evenimentelor, devin Fiul și mama. Au o relație bună, probabil întărită de moartea prematură a tatălui ce este amintit. Cristian îi face o vizită surpriză mamei sale, Eszter, pentru a fi prezent la cea mai nouă premieră în care joacă. Eszter Nagy este o actriță de succes, obișnuită cu atenție sporită din partea publicului și a presei. Doar că nu va juca în acest nou spectacol. Se pare că Eszter suferă de demență cu început precoce.
Cristian este jucat cu pasiune de Lucian Teodor Rus, însă lasă impresia că nu reușește mereu să fie investit 100% în personajul său. Sunt momente în care îi simți furia sau indignarea, reușește să invoce destul de clar sentimente negative puternice, însă nu pare că-și oferă suficient timp de studiu asupra replicilor mai duioase, asupra detaliilor din discurs care îi scapă de sub aparenta rostire la timpul prezent și par spuse doar pentru că erau trecute în text. Însă, chiar și așa, reușește să livreze emoție și se dovedește un partener potrivit Emőkei Kató. Momentul de la final este și punctul culminant al actoriei lui Rus din acest spectacol, fapt ce dovedește acumularea de emoție care s-a întâmplat înăuntrul său, dar care nu a fost transparentă pe deplin publicului.
Eszter Nagy este stoarsă de potențial actoricesc de către Emőke Kató. Pe lângă faptul că personajul îi permite actriței o mișcare mai amplă și mai teatrală, Emőke o joacă pe Eszter cu mult rafinament: e fermecătoare într-un fel foarte specific, cel mai probabil dintr-un mix de dezinvoltură, română rostită pe alocuri nesigur, dar sincer, și jocul din ochi și expresie. Este scufundată în personaj cu totul, începând cu privirea extrem de plastică, care îți transmite instant modul prin care privește personajul lumea într-un anumit moment, și terminând cu gesturi, ticuri, detalii de expresie bine studiate și dozate inteligent, autentic. Emőke Kató face treceri cursive dar bine punctate între stările emoționale și mentale pe care le încearcă pe parcursul spectacolului, începând cu un personaj clar și rotund, pe care-l deconstruiește treptat sub ochii noștrii. Asistăm, prin Emőke Kató, la un joc de tipul Benjamin Button executat atât de bine încât rămâi uimit întâi la asta, și abia mai apoi la poveste.
Bine, bine, dar cine-i Alois ăsta? Alois este, într-un fel, personajul principal, dar invizibil, e forța care îi mână pe cei doi împreună și care, în final, ajunge să le definească relația: Alzheimerul. De fapt, așa se raportează Eszter la condiția sa: la pertu, pe numele mic, însă cu aceeași ură față de boală. Chiar dacă această adresare față de Alois începe ca o glumă, pe parcurs nenorocitul ăsta de neamț pune stăpânire pe situație și o aduce mult mai mult în real decât ne-ar fi plăcut ca să rămânem comozi.
Spațiul sonor creat de Adrian Piciorea este plin de anxietate, potrivit, cel mai probabil, și pentru un film thriller sau horror și complementat de designul luminilor, care setează atmosfera pe nesimțite. Laitmotivul sunetelor prezente în interludiile de schimbare a decorului și trecere a timpului este ticăitul sau bocănitul constant, care ne readuce mereu cu gândul la punctul 0, la esență: timpul trece, însă nu trece mereu cu un tic-tac mut pe ceasul din bucătărie. De fapt, de cele mai multe ori trece așa cum se scurg secundele din cronometrul setat pe bomba primită de fiecare în clipa nașterii. Întrebarea rămâne: o putem dezamorsa sau trebuie lăsată să-și urmeze cursul? Ar trebui dezamorsată? Dar dacă efectele exploziei sunt simțite mai devreme decât ea însăși? Este de admirat faptul că, deși are la bază o poveste simplă, spectacolul nu devine clișeistic în nici un moment. În schimb, pune degetul pe un gând pe care, din păcate, oricât de mult ne-ar incomoda, trebuie și avem nevoie să ni-l reamintim uneori: timpul cu părinții noștri este limitat, iar relația cu ei este importantă.
În fine, cred că Alois nu ar trebui să rămână o trimitere specifică la boală, ci să fie mai degrabă un alt nume pentru uitare. Toate lucrurile pe care mi le-a luat Alois este un spectacol ritmat, în fața căruia nu trebuie să te chinui să rămâi atent, o prezentare dureros de reală a bolii, a familiei, a greutății altruismului și moralității, al credinței în trecut și al incertitudinii viitorului; este un spectacol care merită văzut pentru că, într-adevăr, ne pune în față colecția de momente, lucruri și emoții pe care le lăsăm uitării, pe care Alois ni le fură, pe care trebuie să învățăm să le luăm înapoi cât încă mai e timp.
Toate lucrurile pe care mi le-a luat Alois
De: Cosmin Stănilă
Regia: Andrei Măjeri
Decor: Adrian Balcău
Sound design: Adrian Piciorea
Cu: Emőke Kató, Lucian Teodor Rus
Light design & sonorizare: Cătălin Filip
Data premierei: 17/09/2020
Cineva spunea odată că singurul lucru care rămâne în urma teatrului este ceea ce se scrie despre. Astăzi aparatura ne oferă posibilitatea de a putea vedea și peste o sută Citește mai mult
Am văzut câtă bucurie poate emana capacitatea de a-ți mișca liber corpul. De a spune o poveste pe o temă aleasă de tine. De a te distra în timp ce Citește mai mult
De-a lungul a şaizeci de minute, spectacolul sibian jucat preponderent în germană (cu intervenţii în română şi maghiară), prezintă cinci poveşti, cinci momente marcante din vieţile a cinci oameni diferiţi Citește mai mult
Mi se pare că suntem niște ființe sfinte și mizerabile. Avem mult avânt, foarte mult entuziasm. Dar în același timp suntem într-un mediu extrem de obosit, retrograd, învechit care nu Citește mai mult
Ediția a 15-a a festivalului Ideo Ideis se va desfășura într-o manieră complet nouă și plină de provocări.
Teatrul din Cartier este un proiect inițiat acum 6 ani de către BIS Teatru, un proiect care își propune să aducă mai aproape cultura și teatrul de periferiile mai slab Citește mai mult