Teatrul este o artă, o componentă socială importantă, o formă de entertainment, o eliberare din cotidian – sau o reprezentare fidelă a cotidianului, cu toate laturile lui mai puțin atractive. Teatrul ia diferite forme, în funcție de persoana pe care o întrebi. Însă, din perspectiva unei persoane care a decis să nu continue studiile la o facultate cu profil teatral, pot spune că am observat anumite aspecte în legătură cu consumul teatrului – cel puțin la nivel superficial, singurul obiect de studiu fiind orașul meu. Bine, „studiu” poate să fie mult zis, însă măcar pot spune că este o observație. Cine (și de ce) consumă teatru?

Am fost voluntară 3 ani la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț

În acești 3 ani, marcați de o pandemie care a lăsat scaunele goale în teatru, s-au schimbat multe: atât la mine, cât și în teatrul în care am petrecut multe zile și nopți. Venind în teatru, am prins o perioadă de tranziție către o altă direcție managerială – trecând de la spectacole pornind de la texte clasice precum Revizorul (regia: Zakarias Zalan), s-a ajuns la punerea în prim-plan a teatrului social – cu exemple precum Frontal (regia: Gianina Cărbunariu) sau 98% Decizia Corectă (regia: Elena Morar). Această trecere s-a resimțit și în rândul publicului, apărând revolte chiar de dinaintea premierei spectacolului 98%, de exemplu.

Dan Perjovschi; foto: Marius Șumlea

Deci, publicul din Piatra nu e obișnuit cu noua direcție a teatrului – nu doar la nivel de teme (când vorbești de mame minore pe Sfânta Scândură poți să stârnești anumite persoane), dar și la nivel de reprezentare. Pare ambiguu, greu de înțeles, greu de procesat. Astfel, un procent dintr-un anumit tip de public a renunțat la a mai frecventa teatrul. 

După această introducere în problemă vreau să continui pe baza întrebării inițiale – cine merge la teatru? 

În cadrul ultimului festival de teatru de la Piatra Neamț la care am fost voluntar și jurat, am fost surprinsă să văd un public relativ mixt – dar, predominant, vorbim despre oamenii care deja veneau. Veșnicul public fidel, amestecat cu oameni ai teatrului din toate părțile și poate, pe ici pe colo, câțiva oameni noi. Nu putem judeca, deoarece pandemia a făcut ca teatrele să își oprească sau să își modifice felul în care își desfășoară activitățile. Multe teatre s-au mutat în online, iar conexiunea fizică cu publicul a fost sistată.

În trecut, era mult mai ușor să ajungi la public

Treceau pe lângă teatru, vedeau un afiș, intrau în agenție și întrebau. Sau, dacă nu veneau ei la teatru, ajungea teatrul la ei: fie prin voluntarii care împărțeau bilete în licee, fie prin programul teatrului lăsat pe câte o masă, printr-un pub. Nu zic, această activitate s-a reluat, doar că acum avem o anumită reținere. Pandemia ne-a afectat pe toți, dar a afectat sistemul cultural cel mai mult și acest lucru s-a văzut. Deci, teatrul a fost susținut predominant tot de oamenii teatrului: studenți de la teatru, oameni pasionați și actori, regizori sau scenografi.

foto: Marius Șumlea

Poate un procent mare din populație nu se resimte în arta contemporană sau, pur și simplu, o respinge din cauza anumitor nesiguranțe. Uneori, ne e frică de nou, deci ne punem singuri bariere și nu ne acordăm șansa de a încerca ceva ce iese din zona noastră de confort. Acest factor, combinat cu pandemia care a tăiat legătura teatru-public pentru o perioadă destul de lungă de timp, a dus în mod clar la nișarea publicului – spre tristețea noastră.

Însă, nu cred că e prea târziu să aducem oameni în teatru. Să îi îndemnăm să guste măcar puțin din ceea ce se produce acum, chiar dacă e dureros uneori să vezi anumite realități transpuse pe scenă în moduri atât de sincere și de brutale. Arta nu este doar frumoasă și nu este mereu menită să fie privită dintr-un unghi în care să ne putem simți profund confortabili. Cu siguranță arta contemporană vrea să testeze limite în general, iar teatrul nu este o excepție de la regulă.

Deci, ce e de făcut? 

Trebuie să purtăm discuții, să încercăm – chiar dacă nu este datoria noastră. Trebuie să deschidem ușile teatrului (respectând, desigur, normele de distanțare socială cât timp o mai fi cazul) și să aducem oameni din toate păturile sociale. Să nu fie consumată doar de oamenii suficient de privilegiați – și aici e o discuție întreagă, care poate va fi purtată altădată.

Și, poate în felul ăsta, aducem lume nouă în teatru; lume care probabil nu a intrat prea mult în contact cu teatrul. Și ar fi frumos.

Jurnal de voluntar: Puterea de a fi om

Trăirile interioare, pacea și liniștea pe care le ai după ce ajuți pe cineva, după ce faci o persoană să zâmbească, să râdă, să fie bine, sunt adevăratele comori ale Citește mai mult

Jurnal de voluntar: O poveste despre copiii speciali

V-aţi întrebat vreodată ce înseamnă să fii voluntar? Prin proiectul Volunari la Manşă, am adunat poveştile emoţionante a 7 voluntari dornici să ajute!

Jurnal de voluntar: despre teatru, voluntariat și emoție

V-aţi întrebat vreodată ce înseamnă să fii voluntar? Prin proiectul Volunari la Manşă, am adunat poveştile emoţionante a 7 voluntari dornici să ajute!

Jurnal de voluntar: Povestea mea de voluntar – „Un nou început!”

Cum era treaba cu...să faci în fiecare zi ceva de care ți-e frică? Ei bine, mie mi-a fost frică de liceu, până cand mi s-a dăruit ceva!

Fundaţia Charis vine în ajutorul copiilor defavorizaţi din Floreşti

Fundația Charis depune eforturi considerabile pentru a investi în copii, oferindu-le speranță și ajutându-i să facă schimbări benefice pe termen lung.

UNiți pentru tineri – află ce este Asociația Tineretul ONU din România

Pace, justiție, egalitate și demnitate: ești curios să afli cum implementează Asociația Tineretul ONU din Cluj aceste valori? Keep reading....

Arată-le și celorlalți

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *