America smells like shit sau despre ce ne spunem când doar ne șoptim

foto: Alexandru Sîrbu

Șoptitorii/The Whisperers – Texte bune în locuri nebune

Pornim de la premisa că artistul este liber și absolut necesar, iar actul de creație ar trebui să fie și critic. Actorul este intrinsec legat de cuvânt, de ceea ce spune, și este de datoria sa să rostească cu voce tare lucrurile, chiar cu riscul de a fi deranjant sau prea tăios. Deși nu mai suntem expuși la instrumente fixe de cenzură, există alte mecanisme care să controleze fin și să încerce o filtrare, chiar o autocenzurare a manifestărilor fiecăruia. Cred că tocmai acest aspect se vrea criticat prin instalația umană Șoptitorii, sentimentul constant că trebuie să ai grijă la ceea ce spui și cui, când și cum o faci. 

De ce îi este omului de astăzi foame?…

După un exercițiu de imaginație care încearcă să răspundă întrebării „Ce s-ar întâmpla cu actorul dacă i-am lua cuvintele și glasul?”, se coagulează ușor răspunsuri. Vedem în fața noastră actori care sunt asumați mai degrabă ca umbre, ca prezențe, ca ființe asexuate chiar. Croiți din același material, cu aproximativ același ansamblu de gesturi, cei zece se prezintă inițial ca ființe mute, dar care își strigă muțenia. Sunt condiționați de incapacitatea de a scoate sunete, cuvinte, silabe articulate, și chiar de incapacitatea celorlalți să îi ajute sau să îi înțeleagă. Acești actori ai viitorului distopic, deși fără șansă la cuvânt, nu reușesc să își creeze un alt limbaj funcțional care să înlocuiască vorba. Sunt prinși și claustrați, nu doar de un pătrat trasat pe podea, ca delimitare, dar și de propria rezistență. Se opun ideii de a renunța la încercarea de a-și recăpăta glasul. 

Regulile acestui joc coordonat de Ionuț Caras, în noul demers Texte bune în locuri nebune, sunt următoarele: pășești în spațiu și îți cauți un loc, fie în picioare, fie așezat direct pe podea. Sub o peliculă sonoră creată de Radu Dogaru, ca o picătură chinezească, începi să te familiarizezi cu spațiul. Șoptitorii te așteaptă în colț. Cu toții, aproape uniformizați, însă cu elemente distinctive. Acesta este momentul în care descoperi că Zsófia Gábor, care se ocupă de costume și universul obiectual, a inserat anumite cuvinte pe costumele gri ale actorilor: „De ce îi este omului de astăzi foame?” (Nicolae Steinhardt), „vrem”, „imminent comfort”, „sensibilitatea”, „centri nervoși”, și altele. Pe unele nu o să le poți vedea, probabil, nici până la final, dar îți atrag totuși atenția, îți pot oferi unele indicii.  

…De iubire și de sens.

Pe rând, se dezvăluie câte un chip alb, palid. Nu este doar primul nostru contact cu actorii distopici, e și primul lor contact cu noi. Este o primă privire, probabil şi o spațializare a celor de pe margine, de pe podea, de departe sau de prea aproape de ei și de spațiul de joc. Se desprind, pe rând, din grup și se apropie de public. Fiecare cu o dorință de a comunica ceva, știut numai de ei, dar care nu prinde decât forma unui strigăt fizic, gestual. Nu pot vorbi, nu pot striga, sunt muți. Sunt condamnați să nu poată comunica decât prin semn, pentru că vocile lor se sting înainte să fie auzite, strigătele lor fiind numai intuite.

După câteva momente în care se luptă cu propria muțenie prin gesturi și priviri, apare ceea ce se va dovedi soluția problemei lor. Este introdus un instrument artificial – sau mai degrabă găsit de unul dintre ei – un tub lung, de plastic. I-am spus tub, deși poate părea simplu asumat astfel și chiar vulgarizat, dar este totuși ceea ce pare. Și mai cred într-o rudimentarizare a instrumentelor viitorului, o cucerire a artificialului rece și steril, chiar și asupra lucrurilor care se vor organice. O dată cu acest nou element pare că se ajunge la un stadiu de evoluție, de adaptare, de descoperire a capacităților pe care acesta le va genera. Începe un joc între ei și obiect, pentru a descoperi că tocmai acest instrument le va da șansa să fie auziți. Descoperă că pot să vorbească, să fie auziți, însă asta doar prin tub și numai prin șoaptă.

În teatrul nostru libertatea de exprimare este permisă fără nicio restricție.

Acesta este, în fapt, momentul când șoptitorii devin șoptitori, fiecare cu propria prelungire cu care să comunice. Mai mult, de aici începe directa interacțiune cu publicul. Încep să vorbească cu câte o persoană, restul rămânând pe margine, fără să știe sau să bănuiască ce lucruri sunt spuse unu-la-unu, însă unilaterale totuși. Pe lângă atmosfera generată de Radu Dogaru, acum se aud ușor șoapte în încăpere, neclare, fără să poată fi înțelese de cei de pe margini, care încă își așteaptă rândul. De fapt, ce se poate auzi sunt unele remarci exterioare pătratului care delimitează formația șoptitorilor, unele de frică sau de curiozitate, altele de nerăbdare.

Apoi îți vine rândul, hazardic, și ești chemat sau introdus de actorul-șoptitor în centru. Pentru că deși totul pare aleatoriu, există un soi de coregrafie internă a șoptitorilor, o formație pe care o respectă fiecare: fie creând un cerc sau câte o diagonală a acelui pătrat care le este spațiu de joc. Mai ales pentru că uneori există tendința să pară că se amestecă lucrurile mai mult decât ar trebui, și publicul este mutat, introdus în spațiul intim al actorilor. 

Revin la momentul în care vine rândul publicului la imersiune, șansa la șoaptă. Există un limbaj comun care se crează ad-hoc, numai din priviri, între șoptitor și cel de la capăt de pâlnie auditivă. După câteva priviri, noul organ care leagă, lasă să se audă fragmente din diferite texte. Unele cunoscute, altele nu, unele chiar scrise de șoptitori. Asculți și îți trec lucruri prin minte. Înțelegi. Cauți un soi de cheie cu care să le racordezi pe toate. Asculți și se termină șoapta, mergi la loc, numai pentru a vedea că cineva îi vorbește unuia dintre șoptitori. Înțelegi deodată că se poate și reciproca, asta cu acordul și chiar propunerea acestora. Cred că întrebarea care se ridică aici este dacă s-ar putea transforma totul într-o sesiune de unu-la-unu cu cineva care te ascultă prin acest nou organ de simț și de comunicare.

Într-un sătuc din La Mancha, de-al cărui nume nu țin să-mi aduc aminte…

După aceasta, mă întrebam ce s-ar întâmpla dacă totul ar fi fost invers. Să fie totul asumat unu-la-unu, să existe și posibilitatea de reciprocitate în șoapte, chiar să se (re)construiască o nouă atmosferă de intim și de familiar. Să se asume o mai mare imersiune a publicului în instalație, o mai mare apropiere între cei legați prin apendicele sintetic. Asta chiar și păstrând caracterul unilateral al momentului, dar poate renunțând sau amânând revenirea la cuvântul rostit cu voce tare din final. Dar cred că oricum, ce se crează unilateral poate fi suficient să îți ofere unele pasarele între cel care șoptește și mesaj. Însă aici intervine din nou hazardul, o lipsă de democrație (a numit-o cineva mai mare decât mine, căruia i-am dat dreptate), de exactitate în cât și ce primește fiecare.

Asta cu rezultatul de a avea propriul micro-spectacol sau participare la moment, și propria interacțiune, nu doar cu ei sau o parte dintre ei, dar mai ales cu tine și ce te mișcă. Pentru că fie că recunoști unele fragmente, fie că nu ai nici cea mai mică ideea de unde sunt extrase, poți rezona cu ele. Mai ales când știi că doar tu le auzi, că sunt șoptite, aproape ținute secret de restul. Fie ele deranjante, politice, sociale, cu și despre America și băutul de Cola, despre Dumnezeu sau Poet, despre țară sau un loc pe care și-l imagina Lennon. A fost ca o ținere de mâini, intimă, care te prindea fără să te lege, și care părea sinceră. O simțeam sinceră.

Împreună și totuși departe, ne apropiem la distanța a ceva artificial impus între noi. Ești ochi și urechi la cel din fața ta și la ce îți spune, ușor, prin canalul care leagă, ombilical, gura unuia de urechea celuilalt, actorul de spectator sau șoptitorul de cel care ascultă. Se construiește ceva vulnerabil și fragil, ca pelicula de plastic dintre voi doi. Însă pelicula de intimitate și chiar exclusivitatea momentului dintre două, trei sau mai multe persoane, este fisurată la final. Cu toții își recapătă vocile, și înainte să își reia formația claustrată, rostesc cu voce tare unele din fragmentele care au fost doar șoptite. Printre fragmentele alese să fie expuse tuturor au fost: Poetul și soldatul, de Nichita Stănescu; începutul romanului Don Quijote, de Cervantes; episodul referitor la femeie și șarpe din Geneză, regulile lui Alvis Hermanis despre teatru, versurile lui John Lennon de la Imagine, și altele, care poartă urmele unei problematizări a cenzurii sau rezistenței față de unele cuvinte sau lucruri spuse sub anumită formă.

Să nu-l credeţi pe poet când plânge…

Misterul clădit pe parcurs este risipit la final, când șoptitorii capătă o voce necondiționată de tub și de șoaptă. Se împărtășesc fâșii din texte, fragmente, te lasă să auzi câte puțin din fiecare. Pentru că de fapt, la final, e important mesajul lor, al tuturor, rostit împreună, cu voce tare. Și dacă până acum s-a țesut cu o ață gri o rețea de micro-fragmente ale aceleași instalații, la final, totul cade într-un sentiment comun. De proximitate. De fapt, actorul își recapătă glasul și forța pe scenă. Discursul capătă o direcție înspre constrângere și depășirea acesteia. Limitele sau constrângerile vin totuși la pachet cu alte instrumente. Ești condiționat de șoapta ta, de ce spui la urechi mici și puține, pentru că ce spui poate fi folosit împotriva ta, însă doar dacă te lași auzit de toți.

Întreaga instalație poate fi asumată drept manifest, deși eu aș numi-o mai degrabă o portretizare de perspectivă a muncii actorului cu sine și cuvintele pe care le încapsulează în timp. Cred că poate fi un exercițiu care să miște butoane și să apese suflete, cu sucirea intenționată cu tot. Mai ales că se joacă cu instanțe de control, cenzură și texte care au avut sau ar putea avea de suferit. Și cred că nu este vorba numai de ce spun, de fragmentele alese, cât despre ce ar putea spune în continuare sau dimpotrivă, ceea ce nu ar mai putea rosti vreodată. Coordonat de către Ionuț Caras, actor și profesor, spectacolul-instalație primește o nouă valență prin ceea înseamnă cuvântul pentru actori și public. Dacă până acum textele nebune erau tocmai cele eterogene spațiului dramatic, Șoptitorii propune chiar ideea lipsei absolute a cuvintelor. Asta cel puțin parțial.

It’s easy if you try…

Nu trebuie ratat faptul că este o echipă de zece actori foarte tineri. Cei zece șoptitori, asumați asexuați, fără chip, deși eu l-am numit palid, fad, pornesc într-un tur de forță al replicilor murmurate. De la aceste figuri omogene, se ajunge la o omogenizare a mesajului lor, la final. Nu au nume, vârstă sau gen, tocmai din nevoia de neutralitate, cred eu. Nu sunt per se personaje într-o lume distopică, a unui viitor controlat de mutism, fie el impus sau voluntar, sunt rămășițe de mesageri, posibile forme ale actorilor viitorului nesigur. Asta cel puțin inițial, până la recăpătarea puterii lor: cuvântul.  

Alexandra Cheroiu, Robert Ioan, Dragoș Ioniță, Francesca Fülop, Christian Har, Ștefan Liță, Sabina Lazăr, Sara Pongrac, Salomeea Rusu și Adelin Tudorache sunt cei zece actori de front. Cu toții, într-o posibilă proiecție a ceea ce poate să ajungă artistul. Asta dacă i se va reduce libertatea sau i se va lua cuvântul. Pe o parte dintre șoptitori i-am mai întâlnit în alte producții ale inițiativei Texte bune în locuri nebune, iar pe alții i-am descoperit acum. Chiar dacă formula aceasta, coagulată și asumată ca grup, nu le-a oferit un mare spațiu de expunere individuală, a fost un grozav resort de exercițiu. Mai ales, am impresia, că există un soi de matriță de ansamblu în felul în care se construiesc spectacolele din jurul textelor (ne)bune.

Cred că ar mai fi ceva important de menționat, tocmai nevoia de astfel de spații alternative și de curaj, de exercițiu și exersare, de cadre unde să se genereze lucruri noi, vii, cu suflet și însuflețire. Este vital să existe posibilitatea de a le da actorilor texte și de a-i lăsa să (se) joace, că bine o fac. 

Șoptitorii/The Whisperers este o instalație umană care răspunde provocării lansate în cadrul Cluj Future of Work, referitoare la viitoarea imagine a pieței muncii și potențialul nostru de adaptare. Noul proiect Texte bune în locuri nebune a făcut parte din Work Upside Down, din cadrul Cluj Future of Work, propunând un posibil scenariu al misiunii actorului. 

Texte bune în locuri nebune a pornit din energia și curiozitatea de experimentare, în diverse spații neconvenționale, cu texte care nu sunt scrise pentru scenă. Demersul are ca ax nu doar textul-experiment, literatura care pare obscură sau fragmentară, ci mai degrabă cuvântul. Pentru că prin cuvânt creăm și distrugem lumea din jur, și pe noi totodată. 

Sava Cebotari: „Mulţi dintre artiștii din Moldova nici nu consideră companiile teatrale independente drept teatru.”

„De la bun început, Sava mi s-a părut genul de om care face lucruri, chiar și atunci când circumstanțele nu îl încurajează neapărat. Așa că, profitând cumva de contextul pandemic Citește mai mult

Cine (mai) consumă teatru?

Teatrul este o artă, o componentă socială importantă, o formă de entertainment, o eliberare din cotidian – sau o reprezentare fidelă a cotidianului, cu toate laturile lui mai puțin atractive. Citește mai mult

Hoții FNT-ului

Este ca o discuție cu trei prieteni vechi într-o seară caldă de vară, după un lung timp în care nu v-ați mai văzut. Este momentul în care acești prieteni îți Citește mai mult

Feminitatea Medeei în zilele noastre

Medeea este mărturia suferințelor feminine într-o lume în care ele sunt conduse, nu lăsate să conducă, este ca un prospect la care urmașii să se întoarcă pentru a învăța despre Citește mai mult

 „Trebuie să ne facem propriile spații de joacă”-Alin Neguțoiu, despre teatrul românesc

Mi se pare că suntem niște ființe sfinte și mizerabile. Avem mult avânt, foarte mult entuziasm. Dar în același timp suntem într-un mediu extrem de obosit, retrograd, învechit care nu Citește mai mult

Publicul larg n-are de unde ști cum e cu comoara asta – Interviu cu Miruna Runcan despre DMTR

Dicționarul multimedia al teatrului românesc este un site-arhivă creat de Asociația Română pentru Promovarea Artelor Spectacolului, în colaborare cu Universitatea Babeș-Bolyai și Universitatea de Arte din Târgu Mureș. Însumând în Citește mai mult