În 2020, Alin Neguțoiu absolvă U.N.A.T.C-ul, secția Regie, urmând apoi masterul la Universitatea de Arte Târgu-Mureș. Tot în 2020, realizează regia spectacolului Restul vieții noastre, în cadrul rezidenței Fresh Start de la Reactor de Creație și Experiment. În 24 ianuarie, sub bagheta lui regizorală, se lansează Happiness loading… it might take a while– un spectacol de teatru radiofonic- de Laura Ivănciouiu, la Teatrul Improbabil. Din echipa acestui spectacol fac parte și actorii Alexandru Potocean, Istvan Teglas, Ada Galeș, Sabina Lazăr și Luca Rădulescu. În propriile roluri vor apărea Andreea Esca, Adelin Petrișor, Tudor Mușat și Vlad Petreanu. Sound design-ul e realizat de Alex Crăciun, iar muzica de Alexandru Condurat.

Consider că e momentul oportun să discut despre teatru cu cineva care acum își incepe drumul artistic, având în vedere situația aparte prin care trecem în prezent.

Ce poate învăța o facultate de teatru de la o rezidență de teatru?

Masteratul la care sunt acum, fiindcă Theodor-Cristian Popescu l-a conceput de la zero, nu e bazat pe o programă așa cum e la U.N.A.T.C. . Acolo e o programă învechită, mai mult sau mai puțin, care nu e neapărat în concordanță cu teatralitatea secolului XXI. Până și profesorul meu de licență, Radu Apostol, spunea că nu poți să îți descoperi un stil, în regimul naturalist în care ei sunt obligați să lucreze. Masteratul lui Cristian e făcut tocmai ca studentul să își descopere propriul stil. Ce mi-a plăcut la rezidența de la Reactor, la Fresh Start și ce mi se pare că mai multe facultăți ar trebui să preia a fost libertatea de cercetare și de creație pe care am avut-o. Asta mi-a zis și Petro Ionescu (unul dintre mentorii de la rezindență). La un moment dat, când m-am dus la ea, când eram într-un impas, Petro s-a uitat la mine și mi-a zis: „Alin, de asta ai terminat o facultate, de asta ești regizor aici? Trebuie să vezi!” Ea venea la vizionări și îmi dădea tot feedback-ul cu disclameir-ul: „Asta este părerea mea! Voi nu trebuie să faceți cum zic eu.” Toate feedback-urile pe care le-am avut și cu Doru Taloș, Oana Mardare, Andrei Măjeri, Oana Hodade, Raul Coldea și cu toți oamenii care au venit la vizionări au implicat o mult mai mare libertate de cercetare și de creație. Nu era ca la facultate, unde vine comisia de regie, se pune pe scaune, nu se uită la jumătate de examen și apoi îți zice că e prost. Îi întrebi de ce e prost și îți zic că ei nu ar fi făcut așa, ei ar fi făcut altfel. 

Care e cea mai mare diferență dintre facultatea de teatru din București și cea de la Târgu Mureș?

Îmi place foarte mult ce zice Eugenio Barba legat de periferii și de margini; faptul că acolo se întâmplă lucruri mult mai frumoase. U.A.T.-ul e percepută mai mult sau mai puțin ca o periferie. Când te gândești că vrei să dai la teatru, U.A.T.-ul nu e prima facultate care îți vine în cap. Tocmai asta e diferența fundamentală: modul în care zona de periferie schimbă, din punct de vedere creativ, omul și instituția în sine. La U.N.A.T.C, am avut parte constant de public. Mă simțeam obligat să împlinesc un prestigiu. La U.A.T. , e mul mai cozy și mai prietenos. Prima oară când m-am dus acolo, m-a oprit doamna decan pe hol, m-a recunoscut și mi-a zis: „Alin, îți mulțumesc că ai venit la noi la facultate! Să le transmiți și colegilor tăi să aibă un an bun și că vă mulțumesc foarte mult că ați venit.” Asta nu s-ar fi întâmplat niciodată la o instituție ca U.N.A.T.C, tocmai pentru că e la alt nivel. Diferența fundamentală constă în acest humbleness.

Ce înseamnă regia pentru un spectacol de teatru radiofonic?

Nu am avut nici cea mai vagă idee ce fac. Am avut, în cadrul proiectului de Teatru Improbabil, un mentor, Ilinca Stihi, o mare regizoare de teatru radiofonic. Ea nu vrea să fie numită mentor, vrea să fie numită prieten. Ea este cea care ne-a dat niște direcții, ne-a zis că e musai să facem decupajul. Procesul acestui tip de spectacol e mult mai apropiat de film decât de teatru. Cu actorii am stat cel mai puțin. Au venit. Au înregistrat. Au plecat. Apoi, am stat eu cu inginerul de sunet și am modificat foarte multe lucruri. Am descoperit că e mult mai controlabil totul față de regia de teatru. Acolo e foarte mult despre ce se naște pe viu. Aici nu e neapărat așa. E controlat. Am adăugat cuvinte, în acel spectacol, pe care actorii nu le-au spus de fapt. Am luat sunete din diferite replici și le-am pus împreună. Am pornit pe drumul ăsta fiind foarte speriat, cu gândul că nu am nici ce mai vagă idee ce fac. Pe parcurs, mi-am dat seama că aici ești mult mai în control decât atunci când ești într-o sală de repetiții la teatru. 

Cum a fost să nu mai poți crea pentru ochi, ci doar pentru urechi?

Îți dă o oarecare libertate pe care noi, generația mea și a ta, o poate fructifica foarte ușor. Noi am crescut și cu efecte speciale, cu internet, cu muzică, cu vlog-uri, cu tot felul de artificii de formă pe care era mult mai greu să le reprezinți în trecut. Foarte multe secvențe de decupaj pe care le-am adăugat în spectacol le-am pus prin efecte și tocmai datorită faptului că am crescut cu laptop-ul în față am putut să mă joc mai mult. În momentul în care ești într-o sală de teatru, oricât de mult ai încerca să controlezi ce se întâmplă, nu poți să controlezi 100% ochii omului, unde se duce informația, ce se înțelege, cum se înțelege, cum se percepe. Spectacolul sonor e mult mai liber, având în vedere că trebuie ascultat la căști. Tu practic lucrezi pentru un om și pentru urechile lui. Imaginația e mult mai stimulată în momentul în care doar auzi. Asemănător unei lecturi. 

Cum ai descrie tânărul regizorul/regizoare de teatru românesc?

E o replică care îmi place foarte mult într-un spectacol de-al Angélicăi Liddell, Ping Pang Qui: „Ființe sfinte și mizerabile”. Mi se pare că suntem niște ființe sfinte și mizerabile. Avem mult avânt, foarte mult entuziasm. Dar în același timp suntem într-un mediu extrem de obosit, retrograd, învechit care nu prea ne dă foarte mult spațiu de joacă. Noi suntem oamenii care vor să se joace foarte tare, dar nu prea avem unde. Trebuie să ne facem propriile spații de joacă.

Dacă aș putea să transmit ceva celorlalți regizori, ar fi tocmai dorința să ne strângem catrafusele și să ne facem spațiile noastre de joacă așa cum sunt ele. Să nu ne mai ținem de instituții și de oameni cu putere de decizie care nu mai sunt de mult pe aceeași linie de valori pe care suntem noi.

La discuția de după vizionarea spectacolului Restul vieții noaste, ai spus ca teatrul devine prea confesional. Ce mai simți în legătură cu aceast fapt?

Când eram în liceu, m-am dus la profesoara mea de română pe care o iubeam foarte mult să îmi zică ce părere are de niste poezii pe care le-am scris. Asta mi-a zis: sunt prea personale. Pentru ea, poezia bună era poezia personală, dar în care reușea să se regăsească orice om, chiar dacă nu te cunoasțe, chiar dacă nu știe numele pe care le dai tu. Vis-a-vis de discuția de la sfârșitul vizionării, pe mine m-a marcat părerea celor două prietene de acolo, care erau singurii doi spectatori care nu erau oameni de teatru. Au zis: „Ceva m-a oprit să am empatie față de poveștile voastre”. Mi se pare că, într-adevăr, ajungem într-o zonă foarte personală și confesională care poate să dea ușor, ușor într-o onanie artistică, dacă nu suntem atenți și dacă uităm că noi nu facem teatru pentru artiști. Facem teatru pentru oricine.

Din ce lucru aparte îți găsești inspirația?

La recomandarea lui Radu Apostol, am citit Gândirea laterală de Edward De Bono. El îți spune să nu încerci să sapi o groapă unde au mai săpat și alții, pentru că doar lărgești adâncimea gropii. Dar dacă încerci să sapi o groapă unde nu a mai săpat nimeni, poți să găsești ceva nou. Trebuie să încerci să identifici ideile predominante dintr-un domeniu și să încerci să te îndepărtezi de ele. 

De altfel, foarte multe lucruri mă inspiră întâmplător. Cred că datoria noastră, când căutam inspirație, e să avem un bagaj cât mai mare. O traistă din care să putem scoate orice când avem nevoie. Trebuie să citim foarte mult. Trebuie să vedem, să ascultăm și să trăim cât mai mult. Paradoxal, trebuie și să stăm foart mult în casă, să vedem filme, să ascultăm muzică, ca să avem o traistă imensă de inspirație. 

În ce găsești confort și/sau liniște?

Sunt foarte multe momente în care locurile foarte zgomotoase îmi dau această liniște de care am nevoie. Sunt momente în care găsesc confort în spații deschise, goale. Piața Universității din București complet goală. Asta e o liniște pe care o caut foarte des. Uneori trebuie să mă duc într-o zonă complet opusă de lucrurile pe care le-am spus pentru întrebarea de mai sus, referitor la faptul că trebuie să citim și să facem cât mai mult. Atunci pur și simplu mă uit la ceva care nu mă solicită deloc intelecutal. Mai sunt și momente în care pur și simplu dispar. Nu mai răspund telefon, încerc să mă izolez, iar asta poate dura o zi sau poate dura o lună.

Ideo Ideis iese din tipare – un dialog cu Oana Furdea și Ana Covalciuc

Ediția a 15-a a festivalului Ideo Ideis se va desfășura într-o manieră complet nouă și plină de provocări.

Atelier de teatru. De la un click la 2 metri distanță.

Te-ai plictisit de stat în casă? Vrei să te deconectezi un pic de la starea de amorțeală și să înveți într-o atmosferă prietenoasă? Vrei să afli unde poți să te Citește mai mult

Teatrul de cartier

Teatrul din Cartier este un proiect inițiat acum 6 ani de către BIS Teatru, un proiect care își propune să aducă mai aproape cultura și teatrul de periferiile mai slab Citește mai mult

LIVE: Despre lucrurile pe care le trăim în faţa ecranelor

De-a lungul a şaizeci de minute, spectacolul sibian jucat preponderent în germană (cu intervenţii în română şi maghiară), prezintă cinci poveşti, cinci momente marcante din vieţile a cinci oameni diferiţi Citește mai mult

Educația non-formală prin teatru. O alegere care (ne) costă pe termen lung

Am văzut câtă bucurie poate emana capacitatea de a-ți mișca liber corpul. De a spune o poveste pe o temă aleasă de tine. De a te distra în timp ce Citește mai mult

Rent: când viaţa e de închiriat sau despre un teatru care place

Imagine vie a anilor ‘90, muzicalul Rent spune povestea unei generaţii care s-a luptat cu pandemia de SIDA, homofobia şi gentrificarea, o poveste plină de iubire, nedreptate şi song-uri pe Citește mai mult

Arată-le și celorlalți

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *