La The Midnight Gospel nu te uiți ca să umpli timpul, când îți faci micul dejun sau după o zi lungă, când vrei să te relaxezi – te uiți într-o zi de marți, la 2 noaptea, când simți că ai foarte multă energie și n-ai cui să-i împărtășești ultima ta revelație despre conceptul de realitate. Netflix descrie această animație ca fiind mind-bending. Și pe bune dreptate.
Clancy Gilroy este un omuleț roz, flegmatic și deosebit de simpatic, care călătorește prin mai multe dimensiuni pentru a face podcasturi (sau spacecast-uri, după cum le numește chiar el). Toate ființele pe care le întâlnește și care acceptă să vorbească cu el cunosc conceptele de moarte, viață, reîncarnare și de mindfullness, raportându-se la ele diferit, în funcție de propria poveste și de planeta pe care se află. Lumile din care provin, deși sunt cel puțin excentrice, sunt mecanisme care funcționează surprinzător de bine.
În timp ce se pierde în universul în care se află și în noua lui formă, Clancy discută despre subiecte care variază: de la obsesie și dependență, până la Hinduism și magie. Scopul discuțiilor nu constă în a fi sau nu de acord cu anumite idei, ci în a asculta experiențele oamenilor din diverse domenii (actori, romancieri, comedianți), să afli pe ce se bazează anumite concepte din altă sferă culturală și să găsești ceva cu care să rezonezi. Cu alte cuvinte, The Midnight Gospel nu este despre „asta e/nu e adevărat”, ci despre „cum ar fi dacă ar fi adevărat?”.
Ce diferențiază The Midnight Gospel de restul animațiilor ca Rick and Morty, de exemplu, este că, de multe ori, ceea ce auzi nu are în totalitate legătură cu ceea ce vezi. Cum multe dintre personaje nu se tem de moarte, ele continuă să participe la discuții, cu toate că sunt puse în diverse situații critice, complet bizare. Clancy nu poate muri în altă dimensiune decât cea din care provine. Prin urmare, poate singurul lucru care îl preocupă în mod special, în afară de a aduna informații și de a se bucura de experiența pe care o trăiește, este să colecționeze o pereche de papuci din fiecare univers.

De pe la episodul 3, am renunțat să mă mai aștept la ceva sau să încerc să mă mai uit la un episod complet, care durează 20 de minute, fără să pun pauză. Nu numai ce văd mă determină să mă opresc puțin și să dau înapoi ca să înțeleg firul poveștii, ci și discuția pe care o aud. De multe ori, plecând de la ideea unui singur episod, ajung să vorbesc cu prietenii ore întregi. Luând toate astea în calcul, trebuie să te uiți de 3 ori la animație ca să o poți înțelege cât mai bine. O dată ca să prinzi ideile principale. A doua oară ca să te concentrezi pe vizual și apoi pe auditiv. Aici mă refer în special la episodul 5, care prezintă o închisoare în care nu poți să mori, doar să te reîncarnezi. (Nu e spoiler!)
Desigur, animația are și hibele ei. Mai apar glume nesărate. Personaje prea bizare care nu-și au mereu rostul sau subiecte prea generale. Dar nimic care să te oprească din a rămâne uimit după fiecare poveste pe care o vizionezi.
Ce trebuie să învățăm de la Clancy în special este să ascultăm, pentru că, de multe ori, uităm cum să o facem. În rest, presupun că fiecare își alege ce lucruri vrea.
The Midnight Gospel are un singur sezon (adică 8 episoade), dar am o veste bună pentru cei care vor în continuare să asculte astfel de povești atunci când merg cu autobuzul spre muncă sau au un drum lung de făcut cu CFR-ul. Duncan Trussell, a.k.a vocea lui Clancy, are un canal de podcasturi pe Spotify. Fiecare discuție durează mai bine de o oră, chiar două, iar invitații lui sunt cel puțin interesanți. Printre ei se numără și Dan Harmon, co-creatorul animației Rick and Morty și Dr. Drew, medic specializat în problema dependenței.
În orice caz, fie că vrei să te deconectezi complet sau, dimpotrivă, să rămâi complet conectat la lucrurile care contează de fapt, The Midnight Gospel merită o șansă.
