Sava Cebotari: „Mulţi dintre artiștii din Moldova nici nu consideră companiile teatrale independente drept teatru.”

Un interviu realizat de Cătălin Mardale.

I-am cunoscut pe Inna și pe Sava în timpul unui laborator de scenografie susținut de scenograful berlinez Michael Gressner și organizat de cei de la Azart, împreună cu Sava Cebotari Theatre Company, în jurul textului Entuziaștii, scris de Inna Cebotari. De la bun început, Sava mi s-a părut genul de om care face lucruri, chiar și atunci când circumstanțele nu îl încurajează neapărat. Așa că, profitând cumva de contextul pandemic în care virtualul facilitează întâlniri, dar și de faptul că Sava postează mai nou de prin Londra, i-am scris să văd ce mai face. Au ieșit două ore de povești despre teatrul independent din Republica Moldova și din afara ei, concentrate în textul pe care urmează să-l citiți.

Sava, ești fondatorul primului și singurului Centru de Dramaturgie Contemporană din Moldova cu sediul la Chișinău, ești fondatorul primului Festival Internațional de Dramaturgie VERBARIUM din Moldova, ai fost cel datorită căruia au fost readuse Studiile de Master în Regie Teatru la Academia de Arte din Chișinău. Cine te-a susținut ca să-ți reușească toate astea?

Pe atunci eram masterand la Școala-studio MHAT din Moscova și luând exemplu de la Festivalul de Dramaturgie Tânără Liubimovka, Centrul de Regie și Dramaturgie de la Moscova, Festivalul Territoria, dar și Royal Court din Londra, și Theatretreffen Fest din Berlin (organizatori care vin des să prezinte lecturi, piese, cărți, spectacole la Moscova) am hotărât că bine ar fi să avem și la Chișinău o astfel de fierărie. Revenind în vara lui 2012 la Chișinău, am vorbit cu criticul de teatru Dorina Khalil-Butucioc și cu dramaturgul Dumitru Crudu, și împreună, pe 4 septembrie 2012 am deschis Centrul de Dramaturgie Contemporană la Chișinău. Pe parcursul stagiunii au avut loc, ateliere de scriere dramatică, de teatrologie și peste 88 de lecturi organizate de către tinerii din Moldova. În 2013, am dat start primei ediții a festivalului internațional de dramaturgie Verbarium. A fost un proiect special, directoare am ales-o să fie pe Oksana Sapiens Buga, proaspătă absolventă. Până atunci, directori de festivaluri erau doar cei care erau Maeștri în Artă cel puțin.

Cu masteratul la regie a fost mai complicat. Era ceva ce trebuia deschis într-o instituție de stat. Așa că am recurs la câteva „șiretlicuri”. Am intrat la Master actorie, după o lună am mers la directorul teatrului rus de stat A. Cehov din Chișinău, Alexandru Vasilache, și i-am spus că Rectorița Academiei de Arte își dorește să redeschidă catedra de Masterat regie teatru și se întreabă dacă dumnealui ar fi interesat să fie pedagog la primul curs de master. Ceea ce evident nu era așa. După ce Alexandru Vasilache a dat un răspuns pozitiv, am mers la rectoriță în oficiu, am așteptat ceva timp, întrucât era ocupată, și i-am spus că Alexandru Vasilache, directorul teatrului rus Cehov mi-a propus să fiu asistent la câteva spectacole de-ale dumnealui care urmează să fie montate și că poate ar fi bine să fac și un masterat în regie. Dumneaei a fost încântată. Față de mine a dat câteva apeluri la catedra de regie, și la catedra de actorie. În maxim 10 minute, după discuția cu decanul facultății de arte teatrale, am fost anunțat că s-a rezolvat, și că va dura câteva săptămâni până să aducă toate actele în ordine. Între timp, l-am anunțat pe domnul Vasilache că e o idee minunată și că într-o lună putem începe studiile. Știu că acest master de regie există și astăzi la AMTAP și că au peste 10 tineri și tinere l-au absolvit deja. Inclusiv câțiva din cei care mi-au fost pedagogi înainte. Pentru mine, a fost limpede încă de pe atuni că vreau să fac regie de teatru. N-a fost nevoie ca cineva anume să mă susțină. Așa a fost să fie.

Teatrul independent, dincolo de hârtie

În fiecare an, Ministerul Culturii din Republica Moldova dădea aproximativ câte 25.000 lei moldoveneşti, echivalentul a 1000 de euro, pentru proiecte independente. Când am văzut în listă câte companii au aplicat nu mi-a venit să cred. Sunt multe. Eu le-am văzut doar pe foaie, n-am auzit de ele până atunci.

Ai o companie independentă. Dacă ştiu bine, singura de când nu mai funcționează Spălătorie. Cum e să te ocupi de singura companie independentă din Republica Moldova?

Într-o oarecare măsură e singura. O să vorbesc aşa cum vorbea Ivan Vîrîpaev când era director la teatrul Praktika şi spunea că e singurul teatru de genul ăla în Rusia şi avea dreptate pentru că repertoriul pe care îl propunea era unul diferit. Cât a fost el director la Praktika, întrucât este teatru municipal, deci nefinanțat de minister, fondurile veneau de la Departamentul Culturii în Moscova și de la patru finanţatori Maecenas care îi dădeau câte 1 milion de ruble per stagiune.

Dar chiar și banii ăștia erau foarte puțini pentru ca Ivan să realizeze ceea ce și-a propus pentru Praktika. Programul lui era foarte diferit față de Centrul Meyerhold,  de alte teatre de stat, sau de programul Teatrului Doc (n.n. companie de teatru independentă).

Aşa e şi în cazul nostru. În fiecare an, Ministerul Culturii din Republica Moldova dădea aproximativ câte 25.000 lei moldoveneşti, echivalentul a 1000 de euro, pentru proiecte independente. Când am văzut în listă câte companii au aplicat nu mi-a venit să cred. Sunt multe. Eu le-am văzut doar pe foaie, n-am auzit de ele până atunci.

Compania de Teatru Sava Cebotari a venit cu un program unic și absolut diferit de tot ceea ce propun alte teatre din Moldova, fie ele independente sau de stat. Când am fondat compania, pe 10 decembrie 2017, știind ceea ce propun teatrele din Moldova, care într-o mare măsură au aproximativ același repertoriu, am hotărât să fim noi cei care vom suplini o nișă lipsă. Și anume, să aducem, să promovăm, genuri noi de teatru pentru spectatorii din Moldova, precum este bebe teatru, site-specific art, teatrul imersiv etc. Așa că da, suntem unici în felul nostru. Dar vreau să menționez că există Studioul de improvizație teatrală ZaO și Centrul de Proiecte Culturale Azart – o continuare a Centrului deDramaturgie Contemporană CDC, companii foarte faine și importante de teatru.

Bineînțeles că nu trebuie să uitam de Nicoleta (n.n. Esinencu), pe care eu o consider foarte importantă. Mă refer la Spălătorie şi la faptul că, rămânând fără sediu, lucrează acum mai mult în Germania (din câte știu a obţinut o bursă acolo), dar vine cu spectacole la Chișinău, deci îşi menţine activitatea și-n Moldova.
Apropo, mai e o companie independentă care are un program echivalent cu cel al unui Teatru Naţional, ceea ce m-a mirat. Nu prea înţeleg de ce îţi faci un teatru în cazul ăsta. Au și succes (dacă luăm în calcul biletele vândute), şi în spectacolele lor folosesc multă muzică, lumini şi rochii pompoase / extravagante, ceea ce eu nu cred că sunt cele mai importante elemente în teatru. Deci, mai sunt companii. Dar ceea ce facem noi, de exemplu, nu fac cei de la teatrul Spălătorie, care are o anumită direcţie, activând în zona teatrului politic.

Cu toate astea și noi lucrăm, precum Spălătorie, cu comunitatea, dar într-un alt sens. Eu făcând studiile la Moscova, la Meyerhold Center şi Moscow Art Theatre School, am realizat că cel mai mult m-au dezvoltat ca regizor workshopurile şi laboratoarele de teatru. Tocmai asta am încercat să aduc în Republica Moldova. Am colaborat cu specialişti din mai multe țări care au susţinut workshopuri şi laboratoare. De exemplu, laboratorul despre scenografia de autor, susţinut de Michael Gressner, lucruri care nu se predau la Academia din Chişinău. Iată cum aportul nostrupoate  să suplinească ceea ce lipsește în sfera teatrală din Moldova. E bine că există teatre de stat și teatre independente, dar ce e cel mai important e să fie diversitate.

Mulţi din artiștii din Moldova nici nu consideră companiile teatrale independente drept teatru. Deși noi am adus pentru prima oară Bebe Teatru în Republica Moldova, cu spectacolul Bobinarium, am adus site-specific performance cu RemoteChişinău. Și independenții n-au (deocamdată) nici măcar un AFCN, ca în România. Spectacolul Bobinarium a fost făcut din cu bani proprii.

În România, în mare parte, teatrele independente se delimitează de teatrele de stat. Propun alte formule şi un alt repertoriu. Sunt mult mai interesate, aşa cum ziceai, de lucrul cu comunitatea. Putem vorbi de această delimitare şi în Republica Moldova?

Eu aş numi Spălătorie, compania noastră Sava Cebotari Theatre Company şi Centrul de proiecte culturale AZART, de care se ocupă Rusandra Alexandru Curcă şi Oksana Buga Sapiens. Acest centru e foarte important pentru că implementează proiecte pe care nici eu, nici Nicoleta nu le facem şi, revin, e bine să existe diversitate. Studioul de improvizație teatrală ZaO are un program absolut diferit. Cred că astea patru sunt cele care se delimitează de teatrele instituţionalizate. Mă refer anume la ceea ce ține de teatru. Nu e ca în România. O problemă ar fi că mulţi din artiștii din Moldova nici nu consideră companiile teatrale independente drept teatru. Deși noi am adus pentru prima oară Bebe Teatru în Republica Moldova, cu spectacolul Bobinarium, am adus site-specific performance cu Remote Chişinău. Și independenții n-au (deocamdată) nici măcar un AFCN, ca în România. Spectacolul Bobinarium a fost făcut din bani proprii. Știu că şi voi aveţi probleme din astea.

E concentrat teatrul din Republica Moldova în capitală?

Da, din păcate. Cu toate astea, sunt încercări să se facă o descentralizare. Am mers cu spectacolele noastre şi în alte oraşe. Ştiu că şi Nicoleta călătoreşte mult prin Moldova cu spectacolele ei. Există, apropo, o companie în Transnistria, Apriori – Club 19, cu care noi am colaborat. Am făcut un spectacol-lectură acolo după piesa Innei Cebotari, Entuziaştii (n.n. traducere în limba rusă).

Teatrul de nișă – o privire din culise

Pentru că ai amintit de Bobinarium, spune-mi puţin despre bebe teatru şi despre cum a fost receptat spectacolul de către public. Atât de cei mici, cât şi de cei mari.

Am avut premiera în decembrie 2018, când încep sărbătorile de iarnă. A fost cel mai greu spectacol al meu. N-am făcut niciodată teatru pentru copii până atunci. Cu atât mai mult pentru bebeluşi. A fost o provocare pentru mine. Văzusem spectacolele colegilor mei de la Moscova cu bebe teatru. Această direcție a apărut acolo în 2014-2015, destul de târziu aș spune eu. Luând în considerare faptul că în Italia, de exemplu, acest gen există de mai bine de 45 de ani deja. Mai văzusem astfel de spectacole în Spania şi Anglia. Apoi, ruşii au preluat conceptul şi au început să facă bebe teatru chiar la nivel de teatre de stat. Atunci a fost un boom adevărat. Aprope toate teatrele aveau cel puţin câte un spectacol pentru bebeluşi în repertoriu.

Noi, la Chişinău, am început cu un workshop. Am invitat-o pe Barbara Fuchs din Germania, care se ocupă cu genul ăsta de teatru de peste 20 de ani. Am făcut un open call şi, de asemenea, am sunat pe la teatrele de stat să trimită actori participanți, dacă vor. Spre mirarea mea, răspunsul unora a fost că au deja spectacole pentru bebeluşi în repertoriu şi la întrebarea mea „Cum?”/ „Păi chiar ieri a venit mama cu un bebeluş, a stat zece minute şi a zis că mai mult nu poate să stea”. M-a mirat tipul ăsta de gândire. Aşa ca am avut dubii dacă trebuie Bobinarium în Moldova sau nu. Am crezut că publicul nu e gata să accepte acest gen, această direcție de teatru. Dar am zis că trebuie să continuăm. Yves, fiul nostru, avea pe atunci un an, atunci am scos premiera. Am împărţit fluturaşi cu informaţii despre bebe teatru ca oamenii să vadă ca nu e o nebunie, e ceva ce se întâmplă în lume. Am ieșit în stradă cu Inna, la târgul de Crăciun, unde de obicei vin mulți părinți cu copii, ca să împărțim fluturași și să le dăm de veste oamenilor despre Bobinarium. Majoritatea celor pe care îi invitam reacționa pozitiv, cu Wow, există așa ceva, venim să vedem, au fost doar câteva cazuri când părinții ne tot repetau că bebelușul lor are abia 7/9 luni, despre ce fel de teatru poate fi vorba. După vreo 20 de reprezentaţii am realizat că avem doar feedback-uri pozitive și am început să fim invitaţi la festivaluri internaționale. Dar pandemia a blocat totul.

Mă aşteptam să se întâmple ca la Moscova – teatrele de stat să preia conceptul şi să producă astfel de spectacole, dar nu s-a întâmplat. Uniunea Teatrală a pretins că nu a existat acest spectacol, așa cum fac ei de obicei cu cei pe care nu-i consideră de-ai lor, din sistemul teatrelor de stat.

Ai produs împreună cu Centrul Azart, în colaborare cu Rimini Protokoll,  Remote Chişinău, plecând de la Remote X. Spune-mi mai multe despre proiect şi colaborarea cu Rimini Protokoll.

A fost o colaborare între Rimini Protokoll, Sava Cebotari Theatre Company şi Centrul de Proiecte Culturale Azart, finanţat de Goethe Institut Bucureşti şi Goethe Institut Berlin, proiectul Coproduction Fund. În 2018, recomandat de directoarea Goethe Institut Bucureşti, am participat la Coproduction Fund. Fiind la Berlin, am aflat despre granturile pe care le oferă ei şi atunci le-am spus că ne pregătim să aducem Remote X la Chişinău și avem nevoie de finanțare. Am aplicat şi am primit 16.000 de euro de la Coproduction Fund şi alte 20.000 de la Goethe Institut.

Cu un an înainte să facem Remote, am început cu un workshop. Am lansat un open call. Aljoscha Begrich, dramaturgul de la Rimini, a fost invitat să susțină un workshop și să facă cunoștință publicului moldovenesc cu lucrările Rimini Protokoll. Au participat mai mulţi tineri care au învăţat şi experimentat cu ceea ce înseamnă să faci site-specific performance. Și abia după un an, în vara lui 2019, am produs Remote Chişinau. Timp de un an am făcut traseul. Mergeam pe jos şi le trimiteam celor de la Rimini, pe Google Maps, diferite trasee. La început au fost selectate patru ca într-un final să rămânem doar cu unul singur. Fiecare traseu presupunea dramaturgie, regie, concept. Totul era specific locului. Specific Chişinăului. Traversarea podului, a viaductului pe jos, de exemplu, dura patru-cinci minute, ceea ce părea foarte mult, dar am reușit să-l îmbogățim dramaturgic. Și Aljoscha şi Anton Rose, regizorul de la Rimini, au zis că ăsta a fost unul dintre cele mai faine momente cu care ei se mândresc în Remote Chișinău.

Cele mai mari probleme le-am avut cu troleibuzul. La Chişinău nu e metrou. Şi troleibuzele, chiar dacă au un itinerar fix, vin foarte rar la timp. Stăteam împreună cu Anton Rose în staţie câte 2-3 ore vara, în soare, să vedem cum și când vine troleibuzul şi ne gândeam ce să facem dacă întârzie sau nu vine pentru că textul din căşti trebuia sincronizat cu traseul. Într-un final, pentru că am inclus în traseul spectacolului traversarea Viaductului, s-a rezolvat. Am găsit un troleu care tocmai își începea ruta nu departe de Viaduct, la o oră exactă. Mulți dintre spectatori se apropiau după spectacol de noi cu întrebarea: troleibuzul e la comandă?

Această lucrare a fost ceva nou pentru Republica Moldova, cu atât mai mult cu cât spectacolul începea în cimitir. Și iarăși, au fost numai feedback-uri pozitive. Mai puţin de la cei plecaţi din ţară, care au văzut spectacolul promovat la televizor şi scriau pe Facebook că suntem nebuni şi nu avem ce face, în condiţiile în care oamenii mor de foame în Moldova. Principiul era unul simplu: n-am văzut, dar nu-mi place. Spectacolul Remote Chişinău e o franciză, știu. Dar îmi doream mult ca moldovenii să vadă că în lume există şi aşa forme de teatru. Acum, din cauza pandemiei, nici acest spectacol nu se mai joacă.

Aşa cum mi-ai spus, organizezi constant, împreună cu Azart, laboratoare de teatru şi rezidenţe. Aş vrea să ne oprim puţin asupra rezidenţei de dramatrugie din Rîbniţa, Transnistria.

Proiectul este al fetelor de la Azart, curatoare a fost Inna Cebotari. Rezidenţe de genul ăsta au mai fost şi în anii 90, din câte știu. Dramaturgii „consacraţi” astăzi organizau astfel de rezidenţe. După, a fost o perioadă foarte lungă în care n-au mai existat. Noi spre exemplu suntem foarte mândri de această rezidenţă pentru că ne-am ales cu patru texte noi. Două în rusă şi două în română. Am invitat în cadrul rezidenţei un dramaturg şi un critic de teatru din Rusia, şi anume pe Mihail Durnekov şi Pavel Rudnev, care au susţinut ateliere de dramaturgie şi au lucrat împreună cu rezidenţii noștri. De asemenea, rezidenții au lucrat mult cu Inna ca să scrie și să creeze ceea ce și-au propus. Eu m-am ocupat de analiza regizorală a pieselor. Pe lângă asta, rezidenţii au fost remuneraţi şi au primit şi cazare în Rîbniţa. Lucru care în Moldova se întâmplă foare rar.

Mai departe, urmează să se publice cele patru texte într-o antologie trilingvă (română, rusă, engleză) şi acum lucrăm şi la prezentarea lor în cadrul unor spectacole-lectură. Pentru că e pandemie, s-a ajuns la formula: texte prezentate în format audio. La final, una dintre piese va fi montată.

Există teatru în Transnistria?

Da, există. Există teatrul de stat N. Aroneţkaia. Recunosc că n-am fost niciodată să văd ce repertoriu are, dar ştiu că în fiecare an Uniunea Teatrală le dă câte un premiu. Știi, la noi premiile se dau după principiul că nu trebuie să superi pe nimeni. Câte puţin, câte ceva, dar pentru fiecare.

Teatrul. O succesiune de întâlniri, răsturnări, apropieri și distanțe

Legat de premii, ai luat premiul UNITEM pentru debut în regie cu spectacolul Richard al III-lea. Îmi amintesc când ne-am întâlnit în Chişinău şi am mers împreună la Academia de Arte din Chișinău și apoi la sediul UNITEM şi mi-ai arătat un panou cu toţi cei premiaţi de UNITEM. Fotografia ta era ruptă. De ce?

În continuare e aşa. Nu ştiu cine a făcut asta şi nu înţeleg de ce, dar în 2013 intenționam să deschid o şcoală de teatru în Moldova, master regie al cărui director artistic al proiectului urma să fie Viktor Ryzhakov. Iar pedagogii cu care vorbisem și au acceptat să facă parte din acest proiect erau: Kirill Serebrennikov, care încă nu era în arest la domicilu şi nici nu era încă director la Gogol Center, Ivan Vîrîpaev, Elena Kovalskaya şi, evident, Ryzhakov. Totul mergea ca pe roate. Și UNITEM-ul anunțase public că va apărea Şcoala de Teatru Contemporan.

Proiectul avea următoarea formulă: 4 locuri pentru moldoveni şi 3 pentru români. Dorinţa noastră era să vină şi tineri din România, ofeream şi traducător, iar la finalul studiilor să aibă diplomă de la Moscow Art Theatre School (MHAT). M-am gândit că asta o să ne unească mai mult ca ţări.

După ce Ryzhakov a semnat contractul, a primit un mesaj de la Uniunea Teatrală, în care i se spunea că vor continua proiectul doar dacă eu voi fi înlocuit cu altcineva. Pe atunci trăiam la Moscova, lucram la Meyerhold Theatre Center, fiind autorul și figurând ca director în cadrul proeictului pe care urma să-l implementăm în Moldova, Ryzhakov m-a chemat şi mi-a arătat mesajul. Am discutat mult despre situația teatrală din Moldova și la final mi-a zis că el a acceptat să facă asta pentru că propunerea a venit din partea mea şi că s-a gândit că ar putea să iasă doar lucruri bune, că vom avea o recoltă bună. Aşa că a răspuns Uniunii Teatrale că nu acceptă pe altcineva pentru că ideea îmi aparținea, iar el dorea să-și susțină studentul. Și uite pentru că Ryzhakov nu a acceptat pe altcineva, proiectul a fost închis, iar președintele Uniunii Teatrale m-a şters de pe Facebook.

Am înţeles că un artist trebuie să se schimbe mereu. Şi ăsta e Vîrîpaev. El e cel de la care am învățat că e ok să greşeşc, să mă contrazic şi, prin urmare, să mă dezvolt. De aceea am facut Bobinarium, de fapt. Aş vrea să fac şi teatru-dans şi teatru de stradă şi operă, chiar și teatru-circ. Aş vrea să încerc de toate, ca să mă dezvolt.

Ar fi devenit un spaţiu al întâlnirilor. Cred că întâlnirile sunt foarte importante. Mai ales în teatru. Ce a însemnat pentru tine întâlnirea cu Vîrîpaev?

Vîrîpaev mi-a fost pedagog.  Eu l-am cunoscut într-o perioadă de tranziţie. Când l-am cunoscut, în 2011, el considera că teatrul rusesc nu ţine piept cu teatrul contemporan pe plan mondial. Prin 2012, la cursuri, avea deja un alt discurs – zicea că şcoala teatrală rusească este una dintre cele mai puternice din lume şi ea trebuie foarte bine analizată şi pe baza ei trebuie făcute spectacole. Deci, Vîrîpaev a aparut ca un enfant terrible al dramaturgiei ruseşti, dar pe urmă, ca pedagog, a început să folosească sistemul pedagogului său Alexander Polamishev.

Eu am făcut cu Vîrîpaev cursuri de analiză a textului. O să-ţi dau un exemplu de la cursuri. În Livada de Vişini, tindem să credem că evenimentul declanşator (ishodnoe sobîtie) este vânzarea livezii. Atunci, evident, totul se învârte în jurul moşiei. Dar dacă te uiţi atent, evenimentul declanşator e faptul că în 1861 a fost votată legea care a dus la abolirea sclaviei, moşierii au eliberat toţi robii. Dacă realizezi că evenimentul declanșator s-a întâmplat de fapt cu mult mai înainte şi te uiţi atent în monologul lui Lopahin care spune că, mic fiind, nu avea voie să păşească în bucătărie pentru că bunicul lui a fost rob, iar acum el (Lopahin) a ajuns milionar, îţi dai seama că evenimentul care a dus la vânzarea livezii este într-adevăr cel din 1861. Modul în care Vîrîpaev schimbă focusul (sau mai bine zis găsește exact focusul), transformă piesa lui Cehov într-una politică şi actuală. De la Vîrîpaev am învăţat să pun corect întrebări atât în lucrările mele, cât și în viața de zi cu zi. Dacă pui greșit întrebările, piesa o ia în cu totul altă parte, vorba lui. Mă bucur că l-am cunoscut în două ipostaze: cea în care spunea că teatrul rusesc e slab şi rămâne în urmă şi cea în care zicea că şcoala rusească e foarte importantă şi putem dezvolta teatrul contemporan rusesc datorită şcolii. Atunci am înţeles că un artist trebuie să se schimbe mereu. Şi ăsta e Vîrîpaev. El e cel de la care am învățat că e ok să greşeşc, să mă contrazic şi, prin urmare, să mă dezvolt. De aceea am facut Bobinarium, de fapt. Aş vrea, de exemplu, să fac şi teatru-dans şi teatru de stradă şi operă, chiar și teatru-circ. Aş vrea să încerc de toate, ca să mă dezvolt.

Apropo de dramaturgie contemporană şi importanţa ei, mă întorc în 2013. Cum am menționat mai sus, tu fiind fondatorul și unul dintre organizatorii Festivalului Internaţional de Dramaturgie Contemporană Verbarium, cum crezi că s-a schimbat de atunci teatrul moldovenesc?

Verbarium vine de la verb, de la acţiune, de la a face. Verbarium trebuie să însemne libertate. Anul ăsta, chiar dacă e pandemie, știu că Rusandra şi Oksana de la Azart au găsit o formulă în care să organizeze festivalul. A treia ediţie în șapte ani. Asta denotă clar cum stau lucrurile în Moldova. Dacă ar fi fost finanţat sectorul cultural, anul ăsta am fi putut avea a șaptea ediţie.

Crezi că domeniul cultural se va schimba acum că o aveţi pe Maia Sandu Preşedinte?

Eu pot doar să o felicit pe Maia Sandu că a ajuns Președinte întrucât a depus mult efort să obțină acest post.

E o perioadă foarte incertă. Sava Cebotari Theatre Company şi-a sistat activitatea din 7 martie. Poimâne, pe 10 decembrie, împlinim 3 ani. Trebuie să scriu o postare şi nu ştiu ce să scriu.

Cum a fost perioada pandemică pentru voi?

Am jucat ultimul spectacol în 7 martie şi după, conform legii, ne-am sistat activitatea. A început pandemia. Am încercat să fac câteva proiecte în online, dar pentru asta trebuie să lucrezi cu câţiva oameni din IT și am nevoie de finanțare.  Am ajuns în situaţia în care nu mi-am mai putut întreţine familia şi chiar nu ştiam încotro să o iau. Am un prieten care trăiește aici în Londra, care m-a întrebat dacă nu vreau să merg să lucrez în construcţii. Iniţial, am zis că voi pleca singur 6 luni, dar până la urmă Ruslan m-a convins să vin cu familia că așa nu e atât de depresiv. De cum am venit, am stat cele două săptămâni în carantină. Mi-am făcut toate actele, să fie totul în regulă. Yves merge la școală deja. Eu lucrez pe șantier. Totodată lucrez la un spectacol-lectură pe unul dintre textele scrise în cadrul rezidenţei de la Rîbniţa şi, de asemenea, lucrez cu câţiva dramaturgi de aici din Londra, dar pe proiecte foarte mici pe care poate le vom putea implementa mai târziu. Iar când găsesc de lucru, merg pe şantier. Când găsesc, pentru că nu găseşti mereu. Se întâmplă, de exemplu, să aibă nevoie de tine o săptămână şi după, gata, nu mai au nevoie de tine şi trebuie să cauţi altceva. E o perioadă foarte incertă. Sava Cebotari Theatre Company şi-a sistat activitatea din 7 martie. Poimâne, pe 10 decembrie, împlinim 3 ani. Trebuie să scriu o postare şi nu ştiu ce să scriu. Nu ştiu încă ce se va întâmpla cu compania, dar vreau să rămân pe proiecte independente pentru că tare îmi place să fac ceea ce-mi place şi în continuare să mă dezvolt, să învăţ din asta. Pandemia ne-a tras în jos totalmente. Când eram mic, îmi amintesc un moment special: am fost cu taică-meu la piscină. Încă nu puteam înnota, tatăl meu m-a aruncat în apă. Într-o clipă am conștientizat că mă duc la fund, am lăsat să ajung jos și de cum am simțit picioarele pe pământ, m-am împins și am ieșit la suprafață. Timpul va arăta cum va fi în viața reală, sau poate totul e ca într-o piesă dură de-a Innei, unde personajele nu mai găsesc ieșire din situație, pentru că așa e realitatea – viața nu oferă concesii.

Pe scurt, psihologic e greu, dar ştiind istoriile lui Stanislavski, Bulgakov, Cehov (și Mikhael, și Anton) sau Meyerhold, îmi dau seama că nu sunt eu primul care a nimerit într-o asemenea situație complicată.

Înainte de a veni la Londra, am văzut un interviu cu un actor cunoscut din Rusia şi asta m-a motivat definitiv să plec. El povestea cum, trecând printr-o perioadă grea, a lucrat în Londra în construcţii şi, deşi zicea că primele 4-5 luni avea gânduri suicidale în fiecare seară, s-a redresat. Am zis că dacă el a putut, pot şi eu. N-am mai făcut astfel de munci, grele şi pe bani puţini, de când eram adolescent. Mama mea a murit când aveam zece ani, tăică-meu a ajuns să aibă vreo 3-4 job-uri și oricum erau bani puțini. E vorba de anii ’90, secolul trecut. Așa că după clasa a zecea am lăsat școala și pe parcursul a câțiva ani am lucrat din greu. După, am revenit la studii și am ajuns să fac masterul la Moscova.

Ar fi fost frumos ca statul să ofere un minimum ajutor artiştilor independeţi, aşa cum am văzut că s-a întâmplat, totuşi, în România. Pandemia a schimbat totul, m-a făcut să ies din ţară şi să caut de lucru în genere în alt domeniu. Apropo, aici comunitatea rusească e destul de puternică. Acum duc tratative cu un teatru rusesc de aici din Londra şi deja mi-au propus un proiect pentru 2022. Deocamdată nu știu dacă diaspora românească are teatru sau nu. Deci, de lucru este. Insă nu cunosc pe nimeni aici și abia încerc să mă integrez, şi oricum toate instituţiile de cultură sunt închise momentan. Doar muzeele sunt deschise periodic, ceea ce e fain pentru că merg în fiecare weekend cu Inna și cu Yves. Am trăit și la Moscova 6 ani. Acum, iată, trăim o nouă experiență, care nu știu ce ne va aduce.