Lista mea de recomandări din zona de non-ficțiune e mult mai lungă de atât, dar azi vreau să mă rezum la cinci dintre ele. Ideea listei ăsteia a pornit de la faptul că, de cele mai multe ori, când le spun prietenilor mei să citească non-ficțiune îmi spun că sunt cărți grele, au prea multe statistici sau că ei nu citesc dezvoltare personală (de ce cărțile de non-ficțiune nu sunt cărți de dezvoltare personală vorbim altcândva). Hai să îți povestesc acum despre câteva titluri de non-ficțiune care, dacă le-ai acorda o șansă, cel mai probabil ți-ar plăcea.

Pentru început, O educație emoțională, un volum coordonat de Alain de Botton, cred că e cartea ideală cu care să începi să citești non-ficțiune. Botton mi se pare un scriitor șarmant și un povestitor de-a dreptul înzestrat, astfel că în mare parte din timp nu simți că citești non-ficțiune; cărțile lui (mai ales O educație emoțională) sunt scrise ca dintr-o suflare, fără statisticile alea de care fugim așa de tare, fără vreun limbaj nișat-complicat-greu de descifrat. Am subliniat trei sferturi din cartea asta și am recomandat-o tuturor prietenilor mei, pentru că vorbește atât de bine despre…toate. Despre suferință, dragoste, pierdere, succes și eșec. Dar mai vorbește și despre jurnalism, politică, sex, relația noastră cu mâncarea sau despre violență. O culegere cuprinzătoare despre viață-și-alte-cele, scrisă în stilul aparte a lui Botton, care a devenit rapid unul dintre scriitorii mei preferați. O educație emoțională e cartea pe care mai mult ca sigur o să vrei să o recitești la un moment dat, într-o altă etapă a vieții tale.

Dopamina, de Daniel Z. Lieberman și Michael E. Long. Ei, cartea asta mai strecoară și ceva statistici pe ici și colo, parcă nu-i la fel de literar scrisă ca Educația lui Botton. Totuși, am inclus-o aici pentru că vorbește foarte clar despre fericire și dorință în sensurile lor generale. De ce dorința nu înseamnă fericire, de ce credem că suntem fericiți când scrollăm pe Instagram, de ce la începutul relației ești mai interesat decât după 3 luni. De ce provoacă drogurile dependență și de ce unele mâncăruri ne plac mai mult ca altele. Cartea asta are un mare potențial de a ridica semne de întrebare și de a stârni dezbateri, și cred sincer că tinerii au mare nevoie de ea.

You are a badass de Jen Sincero e una dintre cărțile pe care le-am îndrăgit cel mai tare anul ăsta, iar dacă o citeam acum vreo 3 ani probabil mă scăpa de multe probleme care existau doar în capul meu. Vreo 200 și ceva de pagini în care ți se zice să îți bagi mințile în cap, că poți să te descurci cu asta. Și cu aia, și cu cealaltă. O carte scrisă într-un limbaj jovial despre cum tu ești singurul care poate face o schimbare la tine însuți, despre cum la sfârșitul zilei ești singurul tău prieten și dacă nu te susții tu, n-o să o facă nimeni. Super subliniabilă și asta, cu multe povestioare care o să te trezească eventual la o realitate care nu e doar în capul tău. Lectură obligatorie pentru 16-17-18 ani, dacă mă întrebi pe mine; feedback-ul de la prietenii mei 25+ care au citit-o ăsta a fost, că ar fi fost mai de folos dacă ar fi dat de ea acum ceva ani. Cartea a apărut și în limba română, dar te încurajez să o citești în engleză.

Esențialismul de Greg McKeown e cartea pe care mi-am propus să o recitesc la nesfârșit, dacă e posibil. Din ianuarie voiam să o citesc și am ajuns la ea de abia în noiembrie, dar a meritat așteptarea asta. Uită tot ce ți-am zis până acum, căci dacă trebuie să citești o singură carte de non-ficțiune toată viața, asta trebuie să fie aceea. Esențialismul te învață unul dintre cele mai importante lucruri: să spui nu. Cred că ne lovim cu toții de perioade în care trag toți de noi din mai multe puncte de vedere, Uite, o propunere de voluntariat, Uite, ne întâlnim și mâine la aceeași oră, hai și tu, Uite, mergem la încă un concert luna asta, hai și tu (bine, mai puțin acum). Și pentru că ți-e rușine să spui nu, accepți. Și apoi nu mai ai timp de ce îți doreai cu adevărat să faci. Știu că ai fost în situația asta. Esențialismul fix asta face, printre altele – te învață ce bine e pentru tine să spui Nu și te învață și cum să o faci. Una dintre cărțile de pe raftul musai, dacă mă întrebi pe mine. De căpătâi.

Ultima recomandare e Socrate în blugi de Laurențiu Staicu, pentru că vreau tare de tot să includ și un autor român. Cartea asta e fix cum îi spune și subtitlul – un manual de filosofie pentru adolescenți. Eu nu mă mai consider în perioada asta a vieții, și totuși a fost bine-venită. Nu mi-a plăcut filosofia la liceu, drept urmare și spre rușinea mea, am citit extraordinar de puțin din domeniul ăsta, pentru că nimic nu mă atrăgea cu adevărat. Socrate în blugi e o carte de semi non-ficțiune, cred eu – vorbește prin intermediul unor povestiri bine scrise despre mai multe tematici filosofice și cred că pentru cei care nu au citit filosofie și totuși vor să îi acorde o șansă, e varianta ideală.

Și pentru că nu mă pot abține, niște bonusuri:

  • Wise Guy, de Guy Kawasaki – o carte de la un fost angajat Apple și membru în echipa Canva; pe mine m-a cam enervat cartea asta (și Kawasaki în sine), dar ca să vezi că trec peste afinitățile mele personale, o recomand în continuare pentru că înțeleg de ce ar fi pe placul cuiva de 16-17 ani. Sfaturile sunt bune, dacă vă înțelegeți și cu tonul domnului, o să vă placă.
  • Creatorii de hituri de Derek Thompson– pentru curioșii care vor să știe de ce Fifity Shades of Grey a fost (și este) așa de popular și vor să înțeleagă cum funcționează mecanismele din spatele viralității.
  • Viitorul fericirii de Amy Blankson – pentru cei care vor să construiască o relație mai sănătoasă cu dispozitivele lor și cu rețelele de socializare; o carte foarte bine structurată și ușor de înțeles despre toxicitatea dispozitivelor folosite incorect.

Tot repet idei pe care le-am mai zis în trecut în ideea în care eu chiar cred în ele: citesc ficțiune ca să evadez din realitate și citesc non-ficțiune ca să o conștientizez. Nu există o rețetă a ceea ce trebuie să citești, dar ce funcționează pentru mine e un mix între cele două, cu accent mai mare pe non-ficțiune. Înainte să spui despre o carte că nu te atrage pentru că nu are un fir epic, personaje amuzante sau dramatice, o poveste încâlcită, încearcă. Dă-i o șansă cărții aleia de non-ficțiune pe care o ai pe raft de jumătate de an, dar dă-i o șansă cum trebuie: cu creionul în mână și caietul lângă tine. Nu o să pierzi nimic. Dar s-ar putea să rămâi cu Aha, Așa deci și Uite ce idee bună.

„Neliniște” de Linn Ullmann sau despre cum „nu se poate trăi fără dor”

A scrie despre părinții tăi. Te îndepărtezi suficient, dar nu cât să-ți pierzi capacitatea de a privi din interior, nu cât să devii impersonal. A încerca să-ți înțelegi părinții.

Un bărbat pe nume Ove şi o carte plină de speranţă

Un bărbat pe nume Ove spune povestea unui om simplu, fermecat de ordine şi disciplină, care a privit de prea multe ori moartea în ochi. De atât de multe ori Citește mai mult

Arhiva sonoră a celor pierduţi, sau despre o carte savuroasă

În acelaşi timp în care mii de copii neînsoţiţi încearcă să traverseze graniţa cu SUA prin Mexico, o familie face o călătorie din New York spre Arizona în căutare de Citește mai mult

Să nu pierdem din vedere celelalte 21 de probleme…

Acum, mai mult ca oricând, simţim că singura constantă a existenţei noastre este schimbarea. Criza COVID19 ne provoacă să ne reinventăm şi să reevaluăm sistemele pe care le-am creat

Atâta vreme cât mai avem cuvântul, vom vorbi…

„Nu prelucrăm trecutul, întotdeauna ieșim pe post de victime. Oare nu de aceea el se și repetă?’’ O mamă; o soție; un soldat; tanchist; o funcționară, un medic militar. Iată Citește mai mult

Emanuel Iavorenciuc şi Istoria pe răzătoare

O discuţie despre educaţia istorică, cavalerii templieri, patriotism şi reţele de socializare...

Arată-le și celorlalți

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *