În 2015, se lansează primul film horror found-footage românesc. Be My Cat: A Film for Anne, regizat de Adrian Țofei, este selectat la numeroase festivaluri din lume și, nu foarte târziu, câștigă și premii. Filmul spune povestea unui tânăr din România obsedat să realizeze o peliculă cu actrița Anne Hathaway. Pentru a face acest lucru, e. recurge la gesturi extreme, înregistrând cu alte actrițe scene ce ar putea face parte din acel film, cu scopul de a i le trimite lui Anne. Consideră că astfel își va dovedi abilitățile sale regizorale și actoricești. Adrian Țofei pregătește acum cel de-al doilea lugmetraj found-footage: We Put the World to Sleep. Am considerat că e momentul oportun pentru o discuție despre acest gen de film și despre ce înseamnă, de fapt, producția lui.
Ce îi trebuie unui iubitor de cinema ca să devină un creator de film?
Nu îi trebuie nimic. Dacă vrea să facă film, să îl facă. Singurul obstacol în calea realizării unui film este să citești sau să asculți prea multe sfaturi de genul How to (adică care îți spun cum trebuie să faci un film). Nu cred că îți trebuie o cameră sau o echipă. Nu cred că îți trebuie actori, iar, uneori, nici măcar buget. Toate acestea sunt limitări și nu te lasă să ai, în final, un produs. Probabil, trebuie să faci și ceva sacrificii pe drum. Trebuie să ai și ceva ambiție. Vor fi și unele obstacole. Dar îți trebuie chestii la nivel psihologic. Nu neapărat alte lucruri practice.
De obicei după filmele de tipul found-footage apar întrebări de tipul „ce a fost real și ce nu?”. Ce ne poți spune despre asta?
Majoritatea filmelor found-footage nu au absolut nimic real. Întrebările apar deoarece filmul found-footage e făcut să pară real. Atunci își atinge obiectivul. E o muncă enormă în spate. Când ceva pare real, ne-regizat, ne-jucat,tinzi să zici că asta s-a întâmplat pe bune. Aici nu e regie sau actorie. Există niște circumstanțe fictive propuse de creatori. Acel univers fictiv devine similar, real cu al nostru. Atunci oamenii zic: wow, e pe bune. Însă, nu e chiar așa. E doar foarte multă muncă. Luni de muncă în avans- ani, în cazul filmului Be My Cat: A Film for Anne– ca să ajungi să creezi toate circumstanțele posibile prin care un moment autentic de viață să se nască și să se evolueze pe propriile lui picioare.
La filmări de tipul found-footage se lucrează foarte mult cu improvizație.
Da. Eu zic că așa și trebuie. Nu e neapărat. Poți să lucrezi și clasic: îi spui actorului ce să facă. Cel mai bine este, totuși, să nu ai un scenariu complet. În momentul în care le dai indicații prea multe, atunci nu mai pare real. Indiferent de cât de genial e actorul, în momentul în care el știe ce se va întâmpla, ce are de zis și cum se va mișca, nu mai e ca în viață. În viață, nu vom știi niciodată ce vom face într-o oră, într-o zi sau nici măcar în 5 minute. Totul e o descoperire, un proces natural care curge. Și asta dă autenticitate vieții.
În momentul în care regizezi prea mult, apare o problemă pentru found-footage. În acest caz, e bine să nu se vadă un scenariu, iar dacă există un scenariu, acesta trebuie să aibă doar puncte narative care trebuie atinse. Și să se improvizeze între acele puncte.
„E bine ca regizorul să fie cât mai invizibil posibil, să creeze circumstanțele ca o realitate să se nască în timpul filmărilor.”
Adrian Țofei
Munca lui e mai mult decât cea din timpul filmărilor. Ea are loc înainte de filmări, cu luni înainte. Trebuie foarte multe discuții cu actorii și foarte multă pregătire.Se poate și fără improvizație, dar cred că un found-footage merge cel mai bine pe improvizație.
Există un set de reguli pentru această improvizație?
Improvizația trebuie să fie controlată. Tu, ca regizor, trebuie să creezi toate circumstanțele posibile pentru ca filmul să meargă în direcția pe care tu o vrei, dar fără să pară că tu îl regizezi. Ăsta e scopul. E nevoie de foarte mult control invizibil.
Nu controlezi exact ceea ce se întâmplă în film, dar controlezi circumstanțele care să ducă la ceea ce ai vrea tu să se întâmple. Rezultatele vor fi geniale și tot tipul te vor surprinde, pentru că vor fi lucruri diferite de cum probabil le imaginai la început. Faptul că vor fi diferite le va da autenticitatea de care e nevoie într-un film. Asta nu e valabil doar pentru filmele found-footage. E valabil și pentru filmul tradițional. De foarte multe ori, văd filme care pot avea o regie minunată, o poveste minunată, dar nu cred ce se întâmplă acolo, nu cred actorii și simt că totul a fost jucat. Atunci, îmi e greu să empatizez cu filmul.
Cum a fost primit filmul Be My Cat: A Film for Anne în străinătate comparativ cu România?
În străinătate, a fost foarte bine primit. Am văzut că foarte multe persoane din industria filmulului, cât și fanii, l-au numit cult film. A fost lansat pe DVD de un distribuitor de film cult. Crește foarte mult popularitatea. Asta mă bucură. De obicei, filmelor, după 5 ani, încep să le mai scadă din popularitate. Lumea le uită. Cu Be My Cat: A Film for Anne, deoarece nu am avut un buget de marketing, nu am putut să îl fac cunoscut tuturor potențialilor fani de la început. Asta face ca filmul să fie descoperit pe parcurs, puțin câte puțin. În fiecare lună, noi persoane îl descoperă.
În România, am câțiva fani, dar nu sunt foarte mulți. Nu pot să zic că a fost primit prost sau bine, pentru că nu cred că a ajuns să fie foarte cunoscut de multe persoane. Crește și în țară. E posibil să fie un proces similar cu cel din afară. În România, lipsește spiritul indie de a face film. Chestia asta nu am luat din România, ci văzând despre cum se întâmplă lucrurile în Statele Unite. Adică de take your camera and do it. Dacă ai o idea genială și nu ai un telefon care filmează bine, te duci la colegul și îi ceri telefonul împrumut jumătate de zi. Faci un film de scurtmetraj found-footage de un minut-două, îl trimiți la festivaluri, îl editezi pe calculatorul colegului!
„Nu ai nevoie de nimic ca să îți exprimi creativitate în domeniul filmului.”
Adrian Țofei
Cum ar arăta un film horror found-footage 100% românesc?
Primul lucru care îmi vine în minte e incidentul acela, de acum 10 ani. A murit un sătean, iar vecinii spuneau că s-a transformat în strigoi, vine noaptea și le suge sângele. S-au dus la miezul nopții în cimitir, l-au dezgropat, i-au ars inima și au băut cenușa. Ei chiar credeau că se scoală omul din mormânt, ca în filmele cu zombie.
Evenimentul mi se pare foarte românesc și se poate monta. Chiar m-am gândit să fac asta, dar am nevoie de buget. Pentru unele lucruri, ai nevoie de un buget mai mare! Filmul ar putea fi despre cum o echipă de reporteri independenți se duce într-un astfel sat, cu o cameră de filmat și iau interviuri oamenilor. Pas cu pas, lucrurile degenerează. Ori mergem pe partea naturală- acolo chiar sunt strigoi și oameni ies noaptea din morminte- ori mergem pe parte de rural horror– află că e o comunitate de săteni nebuni care îi răpesc pe tineri.
Ai spus la un moment dat că filmele tale o să fie în același univers. Cum urmează să fie We Put the World to Sleep conectat cu Be My Cat: A Film for Anne?
Nu pot să îți spun, pentru că dezvălui toată surpriza filmului. Sunt niște personaje și povești comune. Când citești descrierea lor pe internet, nu par să aibă vreo legătura. Dar va fi ceva în comun.
În mare măsură, îți finanțezi filmele prin crowd-founding. Care e cea mai bună metodă de a ajunge la lume pentru asta?
E foarte greu. Dacă aș știi cum, aș face-o acum. Nu e vorba doar de partea de filmmaking. Jumătate este și partea de promovare. Mi-am deschis contul de Patreon ca să am o susținere lunară. Soluția e să gășești o cale să fii susținut. Poate de către angel investors– oamenii care să investească în filmul tău. Nu dintr-o perspecitvă de business, ci pentru că sunt bucuroși că susțin un artist. Trebuie să îți aduni fanii. Ca filmmaker independent, să te conectezi cu baza ta de fani este greu. Nu trebuie să aștepți ca fanii să vină spre tine. Trebuie să te duci și tu către fani. Să te conectezi cu ei. Să îți creezi o mică armată de susținători. Altfel nu reziști în mediul indie.
Ar fi și cealaltă variantă: să ai ajutorul statului, C.N.C-ul. E important ca statul să susțină filmele. Însă, mi se pare complicat. Sunt multe reguli. Eu am făcut un film, Be My Cat: A Film for Anne. E cunoscut, a fost la festivaluri, dar dacă mă uit pe site-ul C.N.C. și citesc lucrurile care trebuie bifate ca să ai un punctaj mai bun, la majoritatea mi se pare că nici nu mă încadrez. Am impresia că sistemul nu e in touch cu pasiunile oamenilor. Când cineva face ceva și e pasionat, regulile din sistem nu se conectează cu ce face persoana respectivă. Așa simt eu.
O poveste spusă cu omenie și frumusețe, o meditație surprinzătoare asupra destinului și a ceea ce nu cunoaștem decât intuitiv, La double vie de Véronique este un film emoționant care Citește mai mult
Te simţi vreodată urmărit când stai pe net? Nici nu e de mirare! The Social Dilemma îţi arată cum marile companii folosesc algoritmi pentru a stoca şi prezice toate acţiunile Citește mai mult
O viață pe planeta noastră: “Nu este doar despre salvarea planetei, este și despre salvarea noastră”
Pentru această iarnă atipică, vă las aici o scurtă listă cu recomandări de filme dacă...
„Persoanele din filmele mele simt că atenția pe care o primesc este grozavă, le dă încredere, le dă un sentiment că sunt văzute și auzite.”
În ultimii ani, așa cum mi-a fost dat și mie să descopăr, documentarele au căpătat o nouă dimensiune, îndrăznesc să spun cinematografică; au început să-și îngrijească încadrările, să se axeze Citește mai mult