„Diferiți oameni în diferite părți ale lumii pot avea aceleași gânduri în același timp. E o obsesie a mea, aceea că oameni diferiți în diferite părți ale lumii pot gândi același lucru, din diferite motive. Încerc să fac filme care să conecteze oamenii.”
– Krzysztof Kieślowski
Oamenii sunt conectaţi în moduri misteriose. Intuiţia e, în general, greu de explicat, dar existenţa ei nu poate fi negată. Stările de spirit pe care le ai, apar uneori pe neprevăzute și te copleșesc. Până acum, nimic nou. Dar dacă sentimentul de singurătate, frică, siguranță, armonie pe care îl simţi uneori din senin e rezultatul conexiunii puternice pe care o ai cu un necunoscut (mai mult de atât, cu un necunoscut care arată exact ca tine) aflat la sute de kilometri distanță?
La double vie de Véronique (1991) este primul film realizat de regizorul polonez Krzysztof Kieślowski în afara Poloniei, fiind o producție franco-polono-norvegiană, cu Irène Jacob în rolul/urile principal/e. Două tinere identice trăiesc vieți paralele (Véronique în Franța și Weronika în Polonia), asemănătoare, dar au destine diferite. De ce anume depinde destinul? Dacă e vorba de contextul socio-politic? de oportunitățile pe care le ai într-un anumit spațiu și care îți lipsesc în celălalt? De deciziile aparent neimportante pe care le iei? Sau dacă răspunsul e pur și simplu că așa a fost să fie? Rămâne la latitudinea fiecărui spectator.
Véronique / Weronika
Ambele sunt orfane de mamă, purtând mereu la ele o mică minge prin care priveau în copilărie imaginea răsturnată a lumii. Ambele au cu același talent la muzică, cu o viață sentimentală nesigură, neîmplinită și cu aceeași dorință de a trăi și iubi. Véronique și Weronika s-au văzut o singură dată, preț de câteva clipe, prin ceea ca poate s-ar putea numi o finețe sau o subtilitate a destinului, în timpul unei călătorii a lui Véronique în Cracovia. Aceasta făcea fotografii, iar Weronika o privea cu uimire și fascinație, ca și cum ar privi o clonă, o hologramă, sau o reflexie fără oglindă care se mișcă independent. O stare miraculoasă umple ecranul: să te recunoști pe tine într-un grup de oameni necunoscuți; evident că nu ești tu, dar efectul e oricum de necrezut. Ceva timp mai târziu, privind fotografiile developate, Véroniqueo observă pe Weronika într-un cadru spontan, cu fundalul mișcat.
Într-o zi, pe neașteptate, Weronika are brusc sentimentul că nu este singură pe lume. La scurt timp, aceasta moare în urma unui infarct, cântând la primul său concert. În același timp, Véronique se simte, în mod inexplicabil, singură, cuprinsă de o stare dezolantă și apăsătoare. Apoi, câteva zile mai târziu, presimte că trebuie să înceteze să mai cânte (fără să știe, prin decizia aceasta, își salvează viața).
Din unele puncte de vedere, ceea ce Weronika a eșuat să facă, Véronique reușește, dar nu fără chinuri și încercări. E ca și cum destinele a două persoane s-ar completa fără știința lor, într-un soi de armonie secretă. De exemplu, Weronika e iubită de Antek, dar sentimentele ei nu sunt neapărat reciproce (ea pare mereu să fie concentrată pe altceva, în căutarea a altceva sau a altcuiva), pe când Véronique își găsește iubirea, pe Alexandre Fabbri, scriitor și marionetist. Pregătindu-și un nou spectacol, acesta confecționează o păpușă care arată exact ca Véronique. De fapt, două, pentru că, mânuindu-le mereu, se strică repede. (O ilustrație neașteptată atât a comparației celebre dintre Demiurg și artist, cât și a puterii de decizie pe care o are fiecare asupra destinului oamenilor / personajelor pe care i-/le-a creat.)
Senzație ireală și naturalețe
Filmat într-o lumină blândă, predominând nuanțele de verde, roșu și galben (o estetică ce foarte probabil l-a inspirat pe Jean-Pierre Jeunet în momentul realizării filmului Amélie, din 2001), La double vie de Véronique are o atmosferă de visare adâncă, profund poetică și captivantă, accentuată și de folosirea muzicii simfonice și corale compuse de Zbigniew Preisner. Structura nu este una clasică, fiindu-ne prezentate viețile (viața dublă) de zi cu zi ale celor două fete, cu ieșirile ei surprinzătoare, cu senzațiile stranii și presimțirile puternice, cu întâlnirile a diverși oamenii (unii blânzi și înțelegători, alții duri și neplăcuți). Totuși, se poate spune că punctul culminant, care coincide și cu finalul filmului, este revelația lui Véronique din momentul în care conștientizează existența Weronikăi.
Filmul ilustrează cu naturalețe viața interioară a celor două protagoniste. Irène Jacob, într-un rol care i-a adus premiul pentru cea mai bună actriță la Cannes, în 1991, cu relativ puține replici, creează o Weronika / Veronique fascinantă, perfect umană, aș spune chiar familiară, permanent conectată la viața ei lăuntrică, percepând lumea în propriul mod, cu sinceritate față de sine și fără influențe ale societății sau ale celor din jur.
Ceva de felul
La finalul eseului „Nu-mi place cuvântul succes”, Kieślowski povestește cum o fată de cincisprezece ani i-a spus că văzuse de trei ori La double vie de Véronique și că filmul a făcut-o să-și dea seama că „există ceva ce se cheamă suflet”. De asemenea, regizorul adaugă:
,,A meritat să facem Véronique pentru fata aceea. A meritat să lucrăm un an, să sacrificăm toți acei bani, energie, timp, răbdare, să ne autotorturăm, să ne sinucidem, să luăm mii de hotărâri, astfel încât acea tânără fată din Paris să-și dea seama că există ceva de felul sufletului. Aceștia sunt cei mai buni spectatori. Nu sunt prea mulți, dar există, totuși, câțiva.”
Cred că, dacă un film poate trezi conștiința lumii interioare în cineva, atunci arta este, dacă nu practică, atunci utilă.
Ies din cinematograf. E abia trecut de prânz, lumina zilei mă izbește. Sunt încă sub vraja filmului, mă simt ca într-o lungă secvență, mă vizualizez în culorile realității pe care tocmai am părăsit-o, dar care pare să nu mă fi părăsit. Poate dublul meu a văzut sau urmează să vadă același film săptămâna asta. Îmi amintesc de cum, în copilărie, mă gândeam că, în altă țară, există cineva care, deși vorbește altă limbă și are alți părinți și prieteni, m-ar înțelege perfect; cineva căruia n-ar trebui niciodată să-i dau explicații.
Filmele lui Kieślowski te lasă cu un sentiment de liniște datorat tocmai faptului că nu știm. Explorăm, uneori înțelegem sau ni se pare că înțelegem, ne imaginăm, tragem concluzii și ne explicăm lucrurile în felul nostru. Mai degrabă simțim sau presimțim. Viața e o explorare continuă, uneori dureroasă, dar niciunul dintre noi nu e singur, tocmai pentru că nici unul nu știe, de fapt. Suntem împreună în acest mister – și merită să-l trăim.
O poveste spusă cu omenie și frumusețe, o meditație surprinzătoare asupra destinului și a ceea ce nu cunoaștem decât intuitiv, La double vie de Véronique este un film emoționant care te provoacă la autoanaliză și visare.
Bibliografie:
Kieślowski, Krzysztof, Kieślowski despre Kieślowski (interviuri cu Krzysztof Kieślowski realizate de Danusia Stok), ediție îngrijită de Danusia Stok, Editura Alfa, București, 2000
Te simţi vreodată urmărit când stai pe net? Nici nu e de mirare! The Social Dilemma îţi arată cum marile companii folosesc algoritmi pentru a stoca şi prezice toate acţiunile Citește mai mult
„Persoanele din filmele mele simt că atenția pe care o primesc este grozavă, le dă încredere, le dă un sentiment că sunt văzute și auzite.”
O viață pe planeta noastră: “Nu este doar despre salvarea planetei, este și despre salvarea noastră”
The Hater: Așteaptă-te să te simți incomod de multe ori pe parcursul celor două ore. Așteaptă-te să-ți fie satisfăcută dorința de a întrece limitele (nu cred că o vei mai Citește mai mult
Une fille facile - o plajă pustie în miezul verii, valuri, un accent dulce provensal, petreceri pe faleză și o femeie superbă care dansează...
În lungmetrajul Just 6,5 de la TIFF 19, poliţia iraniană goneşte să captureze un dealer de droguri. Iată de ce nu ar trebui să ratezi acest film...