Ilustrație: Alex Tos
Definiția serenității într-o persoană, asta era Vincent. L-am cunoscut vara aceasta: eram angajați la același supermarket. În serile cu apus azuriu îmi povestea despre Jamaica. Se stabilise în Hyannis, Cape Cod, Massachusetts în urmă cu cinci ani și dorul de casă îl împingea să-și viziteze familia cel puțin o dată pe an. Într-una din seri, într-un crepuscul străbătut de un felinar ce lumina vag parcarea semi-pustie, a spus, referindu-se la țara lui natală: ”The sun is there”. Nu știu dacă a fost o remarcă bazată numai și numai pe climatul tropical din Jamaica, dar eu, la vremea aceea, am înțeles cu totul altceva.
Undeva la începutul lunii iulie, un răsărit prelungit și un zbor de douăsprezece ore ore m-au plasat în miezul unor clădiri cărora cu greu le puteam vedea vârfurile. Îmi făceam loc printre vânzoleala claxoanelor și agitația impenetrabilă a orașului, punând la îndoială faptul că țara mea era despărțită de lumea în care am ajuns numai de un ocean.
Datorită programului Work&Travel, timp de trei luni de zile, cuvântul acasă a însemnat câțiva metri pătrați de talmeș-balmeș, genți și geamantane dispuse haotic prin toate colțurile. Timp de trei luni am făcut zilnic schimb de zâmbete cu străini. Timp de trei luni am auzit „te rog” și „mulțumesc” mult mai des decât eram obișnuită. Am fost nevoită să mă ocup de anumite chestiuni birocratice și, de fiecare dată, mi-am rezolvat treburile în câteva minute. Am trecut printr-un accident cu bicicleta și nici nu am avut timp să realizez ce se întâmplă că ambulanța și poliția erau deja acolo, deși fusese un accident minor, iar eu nu pățisem nimic. Am avut nevoie de ajutor și l-am primit. Cu răbdare și bunăvoință. Cu respect și politețe. Am cunoscut oameni atât de diferiți între ei, fiecare cu strălucirea lui proprie, cu stiluri individuale, moduri de gândire aflându-se chiar la poli opuși. Se vedea de la o poștă c-au fost cu toții încurajați să se dezvolte în ritmul și felul lor, n-au fost legați de scaune rigide, din lemn putred, cu ochii și gurile acoperite, în clădiri ce poartă numele de ”școală”.
Mircea Cărtărescu spunea ceva de genul: „Dacă trăiești numai în România, e posibil să nu-ți dai seama că e ceva în neregulă cu lumea din jur. Ai culoarea mediului și te miști odată cu el. Ești una cu toți ceilalți.” Și într-adevăr, zilnic mă surprindeam fiind absolut șocată de toate detaliile ce mă-nconjurau, de la modul în care eram tratată și până la lipsa de tensiune în care oamenii ăștia aveau șansa să-și trăiască viețile. Dar, cu toate acestea, lucrul care mă frapa cel mai tare era chiar reacția mea: debusolarea și neînțelegerea unor aspecte cât se poate de normale. Sau care ar trebui să fie normale.
„The sun is there”
Trei luni, un păhărel de lacrimi și câteva bătăi de inimă mai târziu, m-am trezit la intrarea în țară, așteptând într-un microbuz timp de trei ore în vamă, deși nu era nicio coadă. Mi-am scos căștile din urechi, neștiind ce se-ntâmplă. Am auzit șușoteli de undeva, din spate. Câteva fete se-ntrebau cum ar putea să „îi fenteze pe ăștia ca să scape de carantină”. Mi-am pus căștile-napoi. N-am putut decât să mă-ntreb dacă voi ajunge vreodată, în viitor, să-i povestesc cuiva despre țara mea și să adaug, cu un aer ușor melancolic: „The sun is there”.