Am stat de vorbă cu Ioana Tătărușanu, studentă la Facultatea de Litere în București, fost redactor-șef Alecart și cu Antonia Mihăilescu, câștigătoarea premiului Alexandru Mușina pentru debut în poezie, despre literatura și poezia contemporană. Am vrut să aflu de unde pleacă atitudinea noastră reticientă față de noile publicații și ce putem schimba, spre ce ne putem orienta.

Povestește-ne mai întâi despre experiența ta ca redactor-șef Alecart.

Ioana Tătărușanu: Alecart este o revistă de atitudine culturală pornită la inițiativa a doi profesori: Nicoleta și Emil Munteanu. Din redacție fac parte doar elevi de liceu. Proiectul a pornit din dorința mai multor generații de a se exprima liber și de a face ceva în afara mediului școlar, a curriculei și a tot ce impune sistemul de învățământ. Revista e împărțită pe mai multe sectoare: interviuri (i-am avut pe Radu Vancu, Dan Coman, Bogdan Suceavă, oameni care au susținut de la început proiectul), o secțiune dedicată poeziei și prozei tinere, dar cea mai consistentă parte a revistei ține de recenzia de carte, de literatura contemporană. Am avut acum ceva timp un dosar care s-a adresat reinterpretării literaturii clasice (Dostoievski, Tolstoi, etc). Nu e o revistă școlară, iar intenția tocmai asta a fost: să vedem dacă elevii pot face ceva care să nu depindă de lumea școlară și de cutumele ei, care de multe ori pot restrânge. Am învățat să citesc atent, să pun întrebări, să mă apropii altfel de literatură, dar am învățat și că munca de redacție e sistematică și are foarte puțin de-a face cu libertatea muncii creatoare. Cel mai afectiv proiect la care am lucrat a fost un interviu cu Mircea Cărtărescu, pentru că suntem invitați anual, în calitate de jurnaliști culturali, la festivalul de poezie de la Bistrița. Zilnic, după lecturile poeților invitați trebuie să scriem mici paragrafe cu tot ce s-a întâmplat, impresii etc. Un mare privilegiu acordat revistei noastre, pentru că am putut să ne apropiem și să intrăm în contact direct cu niște nume pe care noi le admiram de la depărtare.

Vorbești de reinterpretarea literaturii clasice. Spui că tinerii se pot apropia astfel mai mult de lumea literaturii? Este o modalitate?

În școală, ne este livrat canonul și suntem puși față în față cu marii scriitori români și, din păcate, doar români și intervine problema: cum faci liceanul să se apropie de literatură? Iar una dintre lucrurile interesante pe care le-am învățat de la profesorii mei e ideea de a veni dinspre ceea ce se scrie azi, dinspre literatura contemporană, care vorbește inevitabil despre lumea pe care o trăim, despre ce se întâmplă acum în jurul nostru și despre tineri, înspre ieri, înspre clasic. Pentru că materia din clasa a noua e împărțită pe niște teme care acordă profesorului o mai mare libertate, lui îi este permis să întoarcă această rețetă. În clasa a 12-a, nu mai este posibil acest lucru: trebuie să facem Moara cu noroc, trebuie sa facem Ion. Am descoperit cum literatura clasică se poate reinventa tocmai prin libertatea care mi-a fost mie sădită de a citi cartea, de a nu fi livrat un comentariu șablon, de a fi față în față cu profesorul de română și de a primi niște întrebări care suscită răspunsuri și dezbateri foarte libere. De fiecare dată aveam senzația că nu discutăm un mare scriitor, ci o carte, pur și simplu. Pericolul în care am căzut deja este îndepărtarea elevului de literatură, pentru că se livrează niște șabloane, care înfățișează succesul literar deplin, după care nu prea a mai fost nimic, pentru că știm foarte bine că materia din manuale se oprește la anii 60-70, la Nichita Stănescu și la Marin Sorescu. Elevul termină 12 clase cu senzația că după aceea nu s-a mai scris, că nu s-a mai creat, că n-a mai existat artă după. Cea mai mare tristețe a mea, ca tânără care vrea sa facă parte din sistemul de învățământ, e că profesorii de română neagă realitatea faptului ca s-a scris și mai târziu. Am mai auzit păreri stupefiante cum că „bineînțeles că nu studiem literatura din ultimii 40 de ani, pentru că nu avem nicio grilă de evaluare așa cum avem pentru Eminescu, de exemplu”.

Am discutat despre literatură în general, dar aș vrea sa știu cum crezi că se raportează tinerii la poezia contemporană, din ultimii 20-30 de ani. O acceptă? O privesc ca pe o componentă importantă?

Eu am avut norocul de a mă învârti printre niște colegi și prieteni care citeau foarte mult, dar am avut de-a face, bineînțeles, și cu colegi din clase paralele, neimplicați în proiecte, cu alți tineri și adulți, care spuneau că literatura contemporană e doar un apendice al „literaturii mari”, care s-a produs, după care nimic nu mai e și nu mai poate fi. Ei nu văd o continuitate firească și necesară. Ei au senzația că poezia e cea cu rimă, că lucrurile sunt sechestrate acolo și că în afara rimei și a catrenului nu există nimic valoros. O mare parte dintre consumatorii de literatură așa consideră. Există un sector de cititori care merg la lansări de carte și care sunt interesați de noi apariții, dar o bună parte din tineri nici măcar nu citește în general.

O altă problemă este accesibilitatea la noile publicații. Eu sunt din Iași, trăiesc într-un oraș mare, intru în librării importante și găsesc literalmente un raft care încearcă să cuprindă poezia universală din totdeauna, de la Shakespeare până la editura Max Blecher, ceea ce e imposibil. Adică dacă pe acel raft găsesc 2 titluri foarte bine situate în piața cărții e ceva. Atunci, ne punem întrebarea: cum să citească un tânăr care ar vrea sa pună mâna pe așa ceva, dacă el intră într-o librărie și găsește resurse așa sărace? Nu e o scuză, e o realitate. Dar problema principală rămâne canonul rigid cu care tinerii se întâlnesc în liceu, când deschiderea trebuie sa fie maximă. Pregătirea obsesivă pentru bacalaureat, ca și cum el ar fi singurul scop al liceului. Cunosc prieteni care au început o pregătire intensivă încă din clasa a noua. Ține de profesor dacă mai rămâne loc și de altceva.

Sa spunem că totuși ai avut norocul ca profesorii tăi să observe că ești pasionat de poezie și să te încurajeze. Reușești să scrii poate pentru revista școlii sau pentru alte reviste. Ce se întâmplă cu adolescenții care au scris poezie după ce termină liceul?

Mulți dintre cei pe care îi cunosc care au scris în liceu, n-au mai scris deloc după absolvire. Problema e: cât de real a fost acel imbold pentru scris. A fost un lucru conjunctural sau adolescentin? Dacă e doar atât, se pierde, pentru că scrisul e o muncă. Chiar dacă nu e ca tăiatul lemnelor, ea implică o anumită ordine. Implică și foarte multă singurătate – capacitatea exersată a fiecăruia de a face niște pași înapoi și de a observa lumea din jurul său. Depinde dacă există disponibilitate sau dacă ritmul din ce în ce mai accelerat al vieții noastre nu suprimă aceasta nevoie de a scrie.

Antonia, cum e să lucrezi la Maraton de poezie?

Antonia Mihăilescu: Am pornit de la o idee destul de simplă. Eu împreună cu Sorina Rîndașu, Toni Chira, Savu Popa și Andrei Zbîrnea. Am vrut să invităm 20 de scriitori contemporani pentru a-i vedea citind în spațiul lor de acasă, ca un înlocuitor al festivalurilor. E o experiență faină. Am trecut într-o perioadă de podcasturi în care vorbim cu ei. Nu avem un program stabil. Când avem o idee, vorbim și vedem cum se poate pune în aplicare. Spre exemplu, am avut o serie de cartonașe, mini-afișe cu versuri. E diferit de mitul cărților. Pe social media, dacă îți place ceva, poți să cauți imediat, nu mai trebuie să mergi până la librărie sau bibliotecă. 

Am văzut că pe lângă podcasturi, urcați și videoclipuri cu recitări de poezie. Mergând pe această direcție, ce părere ai despre noua formă de introducerea a poeziei în teatru?

La Suceava, este Cosmic (r. Cosmin Panaite )- un spectacol de la Casa de poezie. Sunt texte, poezii reasamblate sub forma unei povești, iar tot ce se întâmplă, se întâmplă în Planetarium. E ceva interesant. E o sensibilitate aparte pe care teatrul o are, care, împreună cu poezia, e și mai și. Eu, fiind la regie, sunt atrasă de videopoeme- o transformare a spectacolelor face-to-face. Este o modalitate prin care lumea se poate apropia de poezia contemporană. Ea vorbește despre problemele noastre zilnice, nu despre ceva ancorat prea sus de noi. E ceva ce se întâmplă aici și acum, dar la care, pentru că nu se predă în școli, tinerii nu au acces. Așa e mult mai bine promovată.

Se poate scrie poezie în izolare?

Da, în mod clar se poate. Ai foarte mult timp de petrecut cu tine, în care poți să te readuni. Poate fi chiar benefic pentru o perioadă de timp, pentru că atunci când scrii (sau tastezi) parcă gândurile capătă în sfârșit o ordine.

Educația non-formală prin teatru. O alegere care (ne) costă pe termen lung

Am văzut câtă bucurie poate emana capacitatea de a-ți mișca liber corpul. De a spune o poveste pe o temă aleasă de tine. De a te distra în timp ce Citește mai mult

Cum era pandemia să-mi răpească arta sau Dragoste în vremea Coronei (n-avem)

Poate știu și că nu sunt încă pe deplin sigură, dar momentan, arta m-a servit bine și mi-a oferit exact ceea ce promite: salvare.

Tăiere de buget

Cum se face că fondurile alocate după 18 ani devin din ce în ce mai mici? V-ați prins voi deja, nu mă refer la bani, ci la încrederea pe care Citește mai mult

Neil DeGrasse, educația și ce uită profii să ne spună

Mulți dintre noi ne dorim să ne simțim un pic mai protejați de fenomene precum manipularea în masă. Iar asta se întâmplă în momentul în care adoptăm poziția de sceptici informați, Citește mai mult

„The sun is there” sau despre speranță la distață

Mircea Cărtărescu spunea ceva de genul: „Dacă trăiești numai în România, e posibil să nu-ți dai seama că e ceva în neregulă cu lumea din jur..."

Frumusețea austeră a lui Louise Glück – câştigătoarea premiului Nobel pentru literatură

Poemele lui Louise Glück, câştigătoarea premiului Nobel pentru literatură, îți dau sentimentul că ți-ar împărtăși un secret...

Arată-le și celorlalți

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *