Primul volum autobiografic al lui Bob Dylan, Cronica vieții mele, a apărut în 2004 la editura Simon & Schuster, făcând parte dintr-o trilogie anunțată chiar la momentul respectiv. Traducerea în română, realizată de Dan-Silviu Boerescuiar, a apărut în România în 2015 la editura Humanitas.

Citind cartea, nu am simțit în niciun moment că am în fața ochilor  o autobiografie. Bob Dylan e mult mai atent la ceea vede decât la ceea ce face sau simte. Unele paragrafe pot fi rearanjate ușor astfel încât să se obțină o scurtă istorie a muzicii folk americane. Bob Dylan știe să-l apropie pe cititor de acele momente care au definit acest gen muzical. Începe să povestească de începuturile lui și ajunge să ne prezinte primele sesiuni de înregistrări din studio. Apariția pe vinil a muzicii folk schimbă puternic modul în care e accesată, fiind acum disponibilă în toată țara. Astfel, a început să fie ascultată de cei despre care vorbește și de cei cărora le vorbește, reuşind să depăsească cei patru pereți ai cafenelelor.

Cartea e ușor filozofică, dat fiind că muzicianulului îi place să observe și să își prezinte opinia despre semnificaţiile timpului în care trăiește. O observație pe care o enunță cu multă eleganță e faptul că ajungem să luptăm cu propriul sine, luptăm să ne putem numi altcumva. Rupem relațiile cu cei din jur, ne îndepărtăm de ce cei care se află lângă noi, renunțând astfel la îndeplinirea scopurilor propuse alături de cei apropiați.

Poate că traducerea în română a titlului, „Cronica vieții mele” nu e chiar cea mai inspirată. Traducerea simplă a titlului original ar fi „Cronici”. Acesta ar fi un titlu mult mai potrivit, deoarece autorul se concentrează asupra faptelor din jurul său. Cartea cuprinde, de fapt, mai multe relatări despre oamenii pe care i-a întâlnit pe parcursul vieții. Lui Woody Guthrie, un muzician care l-a influențat încă de la început, îi acordă o cronică de câteva pagini. Bob Dylan îşi dorea ca muzica acestuia să dăinuiască şi peste ani, mai ales atunci când a aflat că un număr considerabil din versurile lui Guthrie se află închis în cufere, în podul casei. Într-o altă cronică, autorul povesteşte despre prima sa dragoste serioasă. Relaţia sa cu Suze Rotolo este prezentată sub forma reflecţiilor unui artist despre o artistă; el o vede ca o operă de artă, e exotică și-şi dorește să o descifreze.

Bob Dylan descrie într-un mod captivant străzile pe care s-a plimbat, bucătăria în care a gătit, sălile în care a cântat, viața privată a Americii din anii 60-70. Te face curios și îți dorești să-i fii alături într-o cafenea mică la o serată plină de muzică. Citind, conștientizezi frumusețea de a face parte dintr-o comunitate cu scopuri comune, care vrea același lucru şi are motive și căi să se zbată pentru ceva mai bun.

Muzicianul ne face nenumărate recomandări de piese, albume și artiști, de la Harry Belafonte care l-a inspirat puternic, până la Ice T, fiindcă Bob Dylan aprecia și sublinia importanța rap-ului. Cartea este și un playlist pe care autorul îl curatoriază. Prin aceste segmente în care ne vorbește despre muzică, nu îl vedem pe Bob Dylan – compozitorul, ci pe Bob Dylan – fanul.

Ușor-ușor, Dylan ajunge să vorbească puțin și despre propria persoană: evocă momentele în care era numit vocea unei generații, fără să își dorească acest lucru. Din contră, denumirea îi provoacă repulsie. Faima s-a materializat în evenimente nedorite: lumea îi invada casa, strada, viața și nu știa niciodată dacă era apreciat sau hulit. Intimitatea îi dispărea. A ajuns să își dorească doar un loc în care el și familia lui să poată avea un moment de liniște. Dorea să fie văzut ca un simplu muzician. Momentele în care își păta imaginea din greșeală îi aduceau bucurie. După toate acestea, autorul întreabă cititorul: ce datorează cineva celebru lumii?

Întrebat de următoarele două volume a spus că îi place să scrie, însă recititul și editatul sunt lucrurile ce-l îl țin pe loc. Volumul doi se lasă așteptat.

Arată-le și celorlalți

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *