Cum era pandemia să-mi răpească arta sau Dragoste în vremea Coronei (n-avem)

Ilustrație de Ema Onofrei

Cineva puțin mai deștept decât mine mi-a spus că nu putem învăța din lucruri tocmai în momentul în care acestea ni se întâmplă. Ne trebuie puțin timp.                                                                                              

Puțin timp mi-a trebuit și mie – spun mie fiind egoistă, dar știind că nu-s singura – ca să mă dezmeticesc după ceea ce tocmai am trăit și pare-se că vom mai trăi o vreme. 

Am intrat în această pandemie relaxată și încrezătoare că nu e atât de rău pe cât pare. Convinsă, din nou, că știu eu mai bine și că sunt mai deșteaptă decât toți cei ce spuneau că e rău tare. De data asta, nu a durat mult până să-mi dau seama că mă înșel amarnic, iar mai presus de asta, nu sunt pregătită de o pauză pe perioadă nedeterminată. Nu aveam provizii de nimic. Puteam măcar să-mi cumpăr orez, făină, drojdie și ce a mai fost la modă primăvara asta.

Dar lucrurile pe care le luam de bune, la care le spun generic „artă și cultură”, dar care denumesc extrem de precis teatrul, erau pe stoc zero în toată lumea. Iar eu nu mă bazam pe faptul că „pot face oricând ceva”. Nu mai puteam face nimic. Sigur, se poate argumenta că am avut la dispoziție spectacole online la care poate nu voi ajunge niciodată pe viu, dar voi argumenta la rându-mi că sunt printre cei ce nu agreează în mod deosebit teatrul pe bandă.

Aș putea spune că singurul lucru ce m-a ținut cât de cât legată de teatru a fost lucrul la disertație. Dar cei ce au scris una știu cât de mare e dragostea acolo, iar cei ce n-au scris, își pot închipui entuziasmul unei fete de 22 de ani care are de redactat o lucrare teoretică în mijlocul unei pandemii. Așadar, conexiunea mea cu arta era 3G și toate șansele se arătau potrivnice.

Am intrat, desigur, în modul de supraviețuire. Ceea ce pentru mine înseamnă comportament pasiv-agresiv – mai ales agresiv – și aruncarea inconștientă, incontrolabilă și incoerentă în produse mediocre de entertainment. Asezonând cu disertație și pe fond de pandemie, a ieșit un cocktail excelent de „nu mai vreau să aud de artă și cultură, ducă-se!”.

Steguleț: odată cu marea relaxare de pe 15 mai, am reușit să mă lovesc cu cotul de niște artă și cultură printr-un mini-proiect avut la Satu Mare, dar fix m-am lovit și fix cu cotul. Idee bună, timp puțin. Brânză bună în burduf de câine. Născut talent, murit speranță. Mai încercăm, mai vedem…

Așadar, m-am anagajat la ceea ce am jurat că nu voi lucra niciodată: corporate stuff. Înțeleg de ce unii oameni lucrează aici. Înțeleg de ce unii dintre ei sunt chiar buni și îi satisface genul acesta de job. Unii dintre colegii mei sunt niște Barba ai softurilor. Dar pentru mine și zeița mea artistică, cele abia-două-săptămâni de training au fost devastatoare pe de o parte şi înălțătoare pe de alta. Aş spune că m-a transformat într-o pasăre Phoenix. Am învățat și înțeles treptat de ce „artă” și de ce „teatru”. Poate nu neapărat de ce „teatru”, încă sunt pe drum, dar cu siguranță de ce „artă”!

Și când spun că am înțeles, nu vreau să spun că am înțeles. Cred că e unul dintre răspunsurile pe care nu avem nevoie să le primim vreodată. Dacă l-am primit, s-a terminat șmecheria. Tocmai asta e frumusețea: nu știi de ce, dar știi că nu se poate fără.

Desigur, sunt, au fost și vor fi mulți care spun asta. E poate unul dintre cele mai folosite clișee, dar din nou, frumusețea vine doar în momentul în care fiecare, pentru sine, descoperă că nu se poate fără.

Din proprie experiență, știu cât de penibil și exagerat mi se părea înainte. Știu și că mi-a luat ceva să înțeleg și mai ales să recunosc că e așa. Poate știu și că nu sunt încă pe deplin sigură, dar momentan, arta m-a servit bine și mi-a oferit exact ceea ce promite: salvare.

Mai puțin poetic (TL;DR): Lecția aia cu „nu știi ce ai, până nu pierzi” e cea mai adevărată!

Îi scriam în urmă cu vreo patru luni un soi de scrisoare de „la revedere” teatrului.

Auzi, vezi că vin! Vrei ceva de jos?               

Feminitatea Medeei în zilele noastre

Medeea este mărturia suferințelor feminine într-o lume în care ele sunt conduse, nu lăsate să conducă, este ca un prospect la care urmașii să se întoarcă pentru a învăța despre Citește mai mult

Jurnal de voluntar: Puterea de a fi om

Trăirile interioare, pacea și liniștea pe care le ai după ce ajuți pe cineva, după ce faci o persoană să zâmbească, să râdă, să fie bine, sunt adevăratele comori ale Citește mai mult

Hoții FNT-ului

Este ca o discuție cu trei prieteni vechi într-o seară caldă de vară, după un lung timp în care nu v-ați mai văzut. Este momentul în care acești prieteni îți Citește mai mult

Sava Cebotari: „Mulţi dintre artiștii din Moldova nici nu consideră companiile teatrale independente drept teatru.”

„De la bun început, Sava mi s-a părut genul de om care face lucruri, chiar și atunci când circumstanțele nu îl încurajează neapărat. Așa că, profitând cumva de contextul pandemic Citește mai mult

Alois, virusul uitării: dincolo de numărul de ”infectați”

Festivalul Național de Teatru din 2021 s-a desfășurat online, spre bucuria iubitorilor de teatru din toată țara, oferind un program amplu de reprezentații, discuții, instalații performative și vizuale, conferințe, teatru Citește mai mult

Toate lucrurile pe care mi le-a luat Alois sau despre hăul amintirilor noastre

Cineva spunea odată că singurul lucru care rămâne în urma teatrului este ceea ce se scrie despre. Astăzi aparatura ne oferă posibilitatea de a putea vedea și peste o sută Citește mai mult