Foto: Bogdan Botaș
„Rezistența” Fresh Start – ăsta e poate cel mai spot on joc de cuvinte (intenționat sau nu) pe care l-am surprins într-un spectacol. Pentru că, într-adevăr, în acest context complet atipic, programul de rezidențe artistice al REACTOR de creație și experiment e o formă de rezistență. Este un răspuns curajos dat acestor timpuri care par că s-au oprit, păcălindu-ne că teatrul – și celelalte forme de artă s-au dus să doarmă puțin, până se mai liniștesc apele.
Dar de la însăși deschiderea lui cu un maraton de 24 de ore de artă, la protestul organizat în timpul galei de închidere a festivalului TIFF, Reactor ne-a arătat în repetate rânduri că teatrul nu e făcut să doarmă, ci să găsească forme prin care să provoace o reacție în comunitatea din care face parte. Iar „rezistența” Fresh Start, ajunsă anul acesta la cea de-a patra ediție, este un astfel de catalizator.
Câte puțin din toate, cu onestitate
Protagoniștii din acest an au fost Sabina Balan (dramaturgie), Alexandra Budianu (scenografie), Alexandru Condurat (muzică), Alin Neguțoiu (regie), Sabina Lazăr, Răzvan Mîndruță și Ioana Stama (actorie), care, sub îndrumarea mentorilor lor, Petro Ionescu și Ferenc Sinkó, au ales să vorbească despre relațiile toxice din diferite medii – personale, familiale, profesionale (cu accent pe toxicitatea mediului teatral), despre incertitudine, despre funcția fatică, despre abuz și eliberare. Spectacolul rezultat poartă numele de Restul vieţii noastre.
Spațiul scenic e patronat de o roată a „norocului” pe care stau scrise cuvinte precum: cașcaval, toca toca, publicitate, scandal ș.a.m.d. Sunt zece episoade care se petrec, deci, într-o ordine întrucâtva aleatorie, cu mențiunea că uneori, pentru a evita repetarea anumitor secvențe, performerii intervin într-un mod jucăuș, asumat și schimbă puțin cursul lucrurilor.
Treptat, ajungi să descoperi niște tineri proaspeți, care glumesc pe ici pe colo cu privire la facultățile pe care le-au terminat, care încearcă să apuce de undeva conceptul de performance / performer, atât de străin de ei până acum, care se aruncă ambițios în monoloage confesive și ți se destăinuie. Și o fac atât de implicat încât la un moment dat, cum se întâmplă de exemplu în secvența „Himen”, când crezi c-ai ghicit cui îi aparține miezul de adevăr, se-ntoarce roata (ha!) și-ți dai seama că ai căzut singur în capcana poveștilor autoficționalizate.
Dincolo de elementul aleatoriu, spectacolul are o structură simplă, tip puzzle, în care episoadele propriu-zise sunt legate între ele prin momente de interacțiune cu publicul, ieșiri din personaj, interacțiuni ludice între performeri și alte intervenții similare – unele aparent improvizate, altele gândite ca atare.
Dar cred că oricât de diferită ar fi această ordine de la o reprezentație la alta, există un cuvânt care le va lega întotdeauna: NOI. Fiindcă, exceptând anumite scene care se ancorează în prezentul socio-politic, uneori mai subtil, alteori cu nume și dată, Restul vieții noastre e un spectacol-jurnal, cu un bagaj emoțional generos, pe care poți să-l regăsești în interiorul tău sau nu. Însă centrală nu este poziționarea ta, ca spectator, față de poveștile pe care le auzi, ci onestitatea cu care ele îți sunt împărtășite. Și e un sentiment plăcut, în fond, să urmărești întregul parcurs al echipei și să simți cum se încheagă cu fiecare secvență.
Laborator. Acumulare. Spectacol.
Atunci când vorbim despre un laborator de creație de tipul Fresh Start, vorbim despre produse performative construite pe principii devised și pe sondare interioară cât cuprinde. Lucrurile care ies la suprafață sunt lucruri de care urmează să te sprijini ca artist când conturezi o structură, când faci brainstorming și când pleci acasă cu noi întrebări la finalul zilei de repetiții. Nu pornești de la un concept clar, de la o dorință regizorală, de la un text deja existent.
Poate în asta constă și farmecul acestei metode de lucru, care ia părți fundamentale din fiecare om implicat în procesul de creație și le pune împreună. E, poate, cel mai bun instrument de teambuilding. Și dacă la finalul spectacolului ai în fața ta o echipă – sigur, cu vulnerabilitățile, fricile și emoțiile ei –, atunci știi că cele două luni de creație și de explorare artistică și-au atins scopul.
În Restul vieții noastre simți o curiozitate și un elan molipsitoare, care încheie o înșiruire de povești despre traumă și abuz într-un mod plin de speranță. Speranța că, peste zece ani, vom reuși să ajungem la o versiune ceva mai bună a noastră.
Probabil din acest motiv, monologul final al lui Alexandru Condurat e cel care-ți spune cu adevărat despre ce e vorba în propoziție: „dragă viitorule, noi urmează să ne naștem”. Ca artiști, ca oameni de teatru, ca persoane ancorate în realitatea pe care o trăiesc și pe care își doresc, cu cele mai bune intenții, să o schimbe acolo unde se poate. Iar optimismul și curajul ăsta, mai ales în plină pandemie, sunt lucrurile de care chiar avem nevoie.
Am participat la FITPTI de acasă şi am urmărit spectacole de teatru de pe scena internaţională. Dacă eşti curios cum a fost, îţi spunem acum!
Dragi pasageri, iată cum va arăta FITPTI în timp de pandemie!
„De la bun început, Sava mi s-a părut genul de om care face lucruri, chiar și atunci când circumstanțele nu îl încurajează neapărat. Așa că, profitând cumva de contextul pandemic Citește mai mult
Te-ai întrebat vreodată cum arată viaţa actorilor acum că teatrele sunt închise? Actriţa Anda Tămăşanu ne împărtăşeşte experienţa ei...
Medeea este mărturia suferințelor feminine într-o lume în care ele sunt conduse, nu lăsate să conducă, este ca un prospect la care urmașii să se întoarcă pentru a învăța despre Citește mai mult
Mi se pare că suntem niște ființe sfinte și mizerabile. Avem mult avânt, foarte mult entuziasm. Dar în același timp suntem într-un mediu extrem de obosit, retrograd, învechit care nu Citește mai mult