Foto: Mihai Romaniuc
Se caracterizează ca un romantic incurabil sau inculpat visător, pasionat de istorie și de artă. În acest interviu, Emanuel Iavorenciuc ne povesteşte despre traseul său de la corigența la istorie, până la studiile de Istorie urmate la Suceava și Cluj, culminând cu scrierea propriilor cărți. Emanuel împărtăşeşte şi celorlalţi pasiunea sa pentru cultură şi trecut prin intermediul paginii de Facebook: Istoria pe răzătoare. Deviza lui este că „A iubi trecutul istoric înseamnă a învăța din greșelile acestuia. Dar cum majoritatea persistă în greșeală, puțini știu să iubească.” Cu această ocazie, am povestit despre cavalerii templieri, educaţia istorică şi reţelele de socializare.
Emi te putem întreba cine este Emanuel Iavorenciuc?
Sunt două expresii care mă definesc, este vorba despre expresia „inculpat visător” și „romantic incurabil”. La ora actuală, ajunge să fie un delict ideea de „a visa”. Sunt mai câștigați cei care visează ziua decât cei care visează doar noaptea. Îmi vine acum în minte citatul din Oscar Wilde care spune că „Toți suntem în șanț, dar unii dintre noi privesc spre stele”. Eu cred în puterea și energia lucrurilor mici, a lucrurilor mărunte, dar care îți fac inima să plângă de fericire. Îmi place să cobor cosmosul și să îl regăsesc în oameni, pentru că relațiile de prietenie pe care încep să le construiesc sunt prietenii veșnice.
De unde pasiunea pentru scris și pentru istorie?
Inițial, istoria nu a fost tocmai o pasiune. În clasa a V-a, am rămas corigent la istorie. În clasa a VIII-a s-a schimbat profesorul, a venit o doamnă profesoară care efectiv m-a făcut să mă apropii extrem de mult de istorie. Pasiunea a fost întreținută în liceu inclusiv de profesorii pe care îi aveam atunci. Ultima doamnă profesoară, Rodica Cozaciuc, m-a făcut să îmi întipăresc în piele istoria. M-a ajutat și studiul personal. Am fost fascinat și de literatura interbelică, Eugen Lovinescu, Hortensia Papadat-Bengescu. Mi-a plăcut foarte mult Mihail Sebastian, iar în cazul său, nu m-am ocupat doar să citesc romane precum Accidentul, Orașul cu salcâmi, Femei, ci m-am dus la Jurnal. Jurnalul este o frescă a perioadei interbelice.
Să scriu cred că am început undeva în 2014 și doamna profesoară de limba română din liceu, Cornelia Bratu, m-a susținut foarte mult în ceea ce voiam să fac. Mi-a oferit una dintre cărțile ei, este vorba despre Învățăturile ochiului, o cărticică în care tratează eseuri cu privire la opera eminesciană, blagiană, și așa mai departe. Ceea ce m-a atras foarte mult a fost dedicația pe care mi-a pus-o acolo: „Înțelesul lucrurilor frumoase poate fi descifrat numai prin poezie.”, iar „poezie” era subliniat cu o linie ondulată. Nu voi uita acea dedicație. În 2015, am început să scriu în diferite carneţele, jurnale. În 2016 am considerat că aș putea să îmi concretizez toate aceste scrieri și am mers la tipografie, am publicat un volum intitulat Insomnii transparente, dar din păcate ediția respectivă era destul de «cheală» la vremea aceea, pentru că nu avea ilustrații, nu avea un cuvânt al autorului, nu avea nimic. A fost bine, dar totuși simțeam că pot mai mult, și în 2018 m-am gândit că aș putea face o ediție definitivă a Insomniilor transparente. Acum ediția era cum îmi doream, cu ilustrațiile unei prietene studentă la arte în București, cu prefață, referințe critice, iar astfel am încheiat ciclul Insomniilor.
Știm că ai scris și o carte, Ordinul templierilor. De unde această fascinație pentru cavalerii templieri?
În primul rând, mi-am materializat o parte din licență. I-am oferit un limbaj accesibil tuturor celor care doreau să înțeleagă care este istoria adevărată, dar și istoria contrafactuală a cavalerilor templieri. În ultima vreme s-a format în jurul cavalerilor templieri o nebuloasă de mistere, de legende, de „vezi doamne acești cavaleri templieri ar fi niște exponenți ai ocultei mondiale”; sau cum se întâmplă la ora actuală, cavalerii templieri moderni își revendică originea în cavalerii templieri din Evul Mediu. În cartea aceea tratez nu doar subiectul cavalerilor templieri și istoria lor cât și dimensiunile legendare, dimensiunile ocultei. Abordez prezența societăților secrete şi Francmasoneria. Se consideră că există o rădăcină templieră în această societate discretă, nu secretă. Este un pic paradoxal, toată lumea știe despre francmasonerie, dar de fapt nu știe mai nimic. Am observat că majoritatea s-au obișnuit să se documentezede pe internet și citind toate sursele, și-au făcut în capul lor niște nebuloase, niște marote cu privire la templieri, cu privire la masoni că „vezi doamne ei sunt cei care conduc lumea sau nu știu ce jurăminte secreteși ritualuri satanice” și așa mai departe. Pe internet, fiecare are dreptatea lui.
De ce ar trebui să îți citim cartea?
Pentru că spre deosebire de tot ce s-a publicat până în prezent, sau nu…Greșesc! Greșesc și îți spun și de ce greșesc. Nu s-a publicat, s-a tradus. S-a tradus foarte mult din literatura occidentală. S-au tradus foarte mult perspectivele istoricilor francezi, englezi, germani, dar nu s-au abordat templierii dintr-o perspectivă fresh (n.r. proaspătă), una contemporană. Nu urmează teoriile conspirației, deoarece conspiraţia intervine acolo unde logica este destul de absentă, dar nici nu se ancorează în realitate. Îți ridică un semn de întrebare: „măi, dar poate fi așa, poate anumite lucruri sunt destul de plauzibile”. Cum spuneam, această perspectivă lasă subiectul deschis pentru că oricât de mult s-ar scrie despre templieri, la ora actuală, subiectul nu va putea fi epuizat. Se ramifică tot mai mult.
Unul din lucrurile pe care le creezi și care ne-au atras atenția este pagina ta Istoria pe răzătoare care încearcă să promoveze istoria, arta, poezia prin poze artistice și citate. Este acesta un mod de a îi face mai curioși pe ceilalți cu privire la cultură?
Da, și am sa îți spun și de ce acest da hotărât. Este vorba despre Istoria pe răzătoare care la ora actuală a ajuns la un număr destul de semnificativ de urmăritori. Am observat că pentru a avea un reach (n.r. acces, ajungere) mai puternic, pentru a coagula mai bine această comunitate este nevoie și de citate destul de scurte care să le reamintească cine sunt și de ce sunt pe acest pământ. Pentru că aș vrea totuși să îi fac pe oameni să înțeleagă că poate la un moment dat în viață ar trebui să ridice paharul pentru cultură. Ridicăm paharul pentru împlinirea lui X lui Y sau Z, dar haideți să cinstim odată pentru cultură. Am primit acum două zile câteva aprecieri în privat cu privire la faptul că această pagină i-a ajutat pe unii să înțeleagă altfel istoria. Am un articol despre cum iubesc scriitorii publicat la Bel-Esprit și lăsând pe pagină un fragment din el, foarte mulți mi-au spus că își doresc să citească întregul articol: „vrem să vedem cum iubesc scriitori”, „să vedem ce gust are sufletul scriitorului”, sau seara mi-a scris cineva: „Vă mulțumesc anticipat pentru că răspundeți acestui mesaj pentru că de obicei paginile cu un număr mare de urmăritori tind să nu mai răspundă la niciun mesaj.” Răspundeți dragilor la mesajele pe care le primiți, poate sunt oameni care chiar vor să învețe mai multe, vor să cunoască. Să răspunzi e ca și cum uzi o floare care răsare. O tot uzi și poate la un moment dat va crește.
Ce părere ai de modul de predare al istoriei în școlile din România?
Câteva persoane, chiar înainte de Bacalaureatul de anul acesta la istorie, mi-au cerut părerea cu privire la anumite teme care se abordează la examen. Pentru că nu au înțeles foarte bine ce au de făcut. Cei mai mulți îmi spuneau că li se spun niște lucruri simple și unii nu vor să rămână doar cu atât. La școală mergi să înveți, să dezbați, nu cum spunea la un moment dat fostul Ministru al Educației, Ecaterina Andronescu, „că nu mergi la școală să spui ceea ce gândești”. Din punctul meu de vedere, metoda de predare a istoriei în școli este una învechită. Profesorii îi ridică din mare pe copii, îi pun pe plută și îi lasă să plutească în larg, în derivă și cam atât. Cred că profesorul ar trebui să fie un adevărat magister ludi (n.r. maestrul jocului), un maestru al jocului care să întețească această vibrației care provoacă pasiunea pentru istorie. Până la urmă, nu se știe ce se poate naște dintr-un copil. Cum am spus la început că mulți nu înțeleg, primesc niște informații rezumative, dar nu este un loc care te învață cum să înveți și mai apoi cum să te descurci în societate. Școala trebuie să fie un loc în care aceste pietre brute ajung să fie și cioplite. Mergem la această instituție și ajungem mici cetăți sub asediu, în loc să ajungem să ne construim.
Atunci cum crezi tu că ar trebui să se predea în școli?
Trebuie să le ofere copiilor, anumite informații care să deschidă niște perspective, să deschidă niște uși prin care copiii să treacă și să ajungă ei înșiși să deschidă alte uși. Să ajungă să își caute singuri informațiile pentru că își doresc să cunoască, nu pentru că sunt obligația. De exemplu, luăm un subiect, mielul lui Dumnezeu, Agnus Dei. Nu îi spui copilului „pe data viitoare te rog să îmi a duci un referat”, ci „trece tema, simbolul prin toate culturile”. Putem ajunge la un moment dat să vorbim despre o polisemie a acestui subiect. Hai să nu ne limităm doar la o singură perspectivă, să privim multilateral. Despre AgnusDei, de exemplu putem vorbi și în Vechiul Testament, și în pictură, pictura de Francisco de Zurbarán de la 1640. Trebuie să îi deschizi elevului mai multe perspective pe care să le exploreze apoi singur.
Ai îndoieli cu privire la adevărul spus în istoria pe care o învățăm acum?
Da, există câteva chestiunicare, cel puțin pentru mine, se bat cap în cap și nu sunt absolut deloc complementare. De exemplu să mergem la ideea de formațiuni prestatale. Să ajungem să vorbim în secolul al IX-lea, fac legătura și cu ceea ce au avut liceenii de învățat pentru Bacalaureat cu acele autonomii locale. De ce ajungem să numim acele cnezate, voievodate, jupanate, în condițiile în care căpeteniile respective nu aveau poate gândul ca la un moment dat se vor numi așa. E ca și cum am gândi noi pentru ei. Îmi amintesc de un citat din Orwell, spunea că „dacă ajungem să nu mai gândim pentru noi, vor gândi alții, dacă nu citim anumite lucruri le vor citi alții pentru noi”. Adică alţii ne vor oferi perspectiva lor și, neavând simțul critic despre care îți vorbeam la început, vom lua totul de bun și vom sfârși săfacem parafrazări nesfârșite fără note originale. Un alt exemplu este să ajungem să folosim ideea de românitate în secolul al XV-lea-al XVI-lea în condițiile în care ea apare în toată plinătatea cuvântului și conceptului abia în secolulal XIX-lea, în timpul secolelor naționalităților.
Crezi că lucrul acesta este din cauza unui patriotism exagerat?
Da, eu consider că acest patriotism, acest naționalism furibund de foarte multe ori se definește prin gradul de rătăcire al fiecăruia dintre noi. Putem aduce în discuție o iluzie a patriotismului în care se afundă majoritatea. Îmi vin în minte discursurile de românitate ale lui Dan Puric. Da, suntem români, uniți în cuget și în simțiri, dar cumva ajunge un clișeu să spui că ești un român în cuget și simțiri în secolul XXI. Ne iubim țara, dar nu înțelegem cum ar trebui să ne iubim țara de fapt. Există o carte, de exemplu, privită destul de cinic și de istorici și de alți cititori împătimiți, Dacopatia şi alte rătăciri româneşti, de Dan Alexe. Ideea asta, că am fost daci de la bun început, iar elementul român, scuză-mă, dar îl dăm dracului. Ajungem să repetăm în acest moment o istorie cum s-a întâmplat la elaborarea manualului Republici Populare Române (RPR) din 1948 coordonat de Mihail Roller care a exagerat elementul slav în etnogeneza românească, iar acum noi exagerăm elementul dacic. Vezi discursurile lui Daniel Roxin și alții. Ideea de patriotism prost înțeles se definește prin gradul de rătăcire.
Ce părere ai de discursurile patriotice ale oamenilor politici?
Suntem într-o perioada destul de încercată cu tot ce se întâmpla la nivel internațional. Mă refer și la virus, și la faptul că oamenii renunță la părinții fondatori, se distrug statuile. Puțini înțeleg ce fac. Cum a spus și Friedrich Nietzsche „că instinctul de turmă este predominant”, iar dacă câțiva, pseudo elitiștii se ridică și trâmbițează anumite lucruri, adună în jurul lor o turmă și dansează după cum le cântă cel care conduce. Vreau să fac niște precizări aici. De ce să avariezi în asemenea hal statuia lui Abraham Lincoln? Având în vedere că acest personaj este recunoscut în istorie ca unul dintre cei care au abolit sclavia. De ce să distrugi statuia lui Miguel de Cervantes? În condițiile în care el a fost sclav, a încercat să scape de vreo trei ori din închisoare. De ce se întâmplă asta? Se vede clar că este o necunoaștere a propriei istorii.Este o rătăcire internațională. Ideea de a înțelege rolul părinților fondatori este o condiție sine qua non pentru a putea înțelege de unde venim, unde suntem și unde vom pleca. Fac o parafrazare din Nicolae Bălcescu care în Magazin istoric pentru Dacia, în 1846, spune că istoria este cea dintâi carte a unei nații în care poporul își privește trecutul, prezentul și viitorul. Sau Petre Țuțea spunea că „dacă nu ne cunoaștem istoria, suntem niște animale care venim din neștire și se îndreaptă spre nicăieri”.
Simți că investim în păstrarea istoriei, în casele memoriale, păstrarea arhivelor și așa mai departe?
Nu, nu… Casele memoriale zac în paragină de ani de zile. Uite, un exemplu foarte concret, este vorba de casa unde a stat Ion Nistor. Pentru că m-a atras foarte mult acest personaj scriind articolul despre el și chiar am vrut să știu mai multe lucruri. Am sunat la bivolărie că acolo se află casa acestuia și mi s-a spus doar că au venit și au luat tot ce s-a putut și nu a mai rămas nimic. Efectiv este o casă goală. Probabil la București unde a stat în ultimii ani ai vieții a mai rămas ceva. Am sunat la școală la Liceul Tehnologic Ion Nistor şi mi-au spus că nu au absolut nimic, doar niște cărți, niște ediții. În condițiile în care numele liceuleste Ion Nistor. aAtunci când vorbim despre case memoriale, trebuie să ne raportam la niște timpuri imemoriale pentru că problema caselor memoriale este de imemorialitate.
Cred că de zeci de ani se vorbește despre acest lucru și nu se observă mai nimic. Eu nu observ o recuperare a trecutului, iar chestiunea cu casele memoriale este doar o problemă. Sunt zeci de astfel de probleme care ne fac să înțelegem că educația, istoria poporului nostru nu sunt puse pe primul plan. Și nu cred că este vorba doar de ignoranță, ci de ideea asta de a moderniza totul, de a nu mai lăsa ideea de tradiționalitate. Acum nu mergem la ce spune Blaga că «veșnicia s-a născut la sat», dar am impresia că ne dezrădăcinăm de tradiționalism și mergem spre ideea de modernitate despre care nu știm cu ce se mănâncă. Stau și mă gândesc la ceea ce spunea filosoful Henri Bergson că omul este un homofaber (n.r. omul creator), un om care fabrică unelte. Unealta la ora actuală indispensabilă omului este tehnologia. Tehnologia este o prelungire a mâinii omului și are nevoie de ea pentru a se putea dezvolta, dar folosită cu cap, altfel este autodistructivă. Vezi Doamne, primarul din nu știu ce comună a aniversat o personalitate. Prin aceste lucruri nu mai avem grijă de valori, cât mai degrabă încercăm să le transmitem, să le arătăm celorlalți, vecinilor, că avem și noi o capră. Nu e ca si cum este o acțiune de anvergura națională. Nu ne protejăm bătrânii istoriei.
În sfârșit, vreau să încheiem cu un sfat. Cum crezi că ar trebui ca noile generații atrase de tehnologie să caute singuri istoria?
Vreau să atrag atenția asupra unor pagini de Facebook care au şi canal de YouTube unde copiii pot să înțeleagă istoria într-o manieră destul de plăcută. Este vorba de platforma lui Radu Olteanu, Historia Rediviva. Are și canal de YouTube unde postează materiale foarte interesante. Amintesc și de Zaiafet. Există în AppStore sau Magazin Play opera completă a lui Mihai Eminescu. Sunt atât de aproape de noi. Ar trebuisă ne uităm la inițiativele care s-au luat în ultima vreme, la această modernizare. Chiar și Istoria pe răzătoare asta încearcă să facă. Dat fiind faptul că răzătoarea a fost folosită de prin secolul al XVIII-lea doar pentru a rade brânza, noi ulterior i-am oferit alte întrebuințări. Noi radem istoria, trecem istoria printr-o răzătoare imaginară, bucățică cu bucățică. Rămân niște valori pe care trebuie să ni le însușim, că dacă nu, rămânem mult și bine ancorați în această iluzie a libertății.
Pe Emanuel îl puteți găsi pe Instagram sau Facebook, iar cărțile sale pot fi găsite la Editura Hyperliteratura sau Editura Argonaut. Pe paginile menționate mai sus este dispus să vorbească cu fiecare în parte pasionat de artă și istorie.
Iar dacă faci unul sau mai multe dintre lucrurile pe care le făceam și eu, nu e greșit, dar poate vei vrea să iei în considerare alte obiceiuri de lectură...
Dă-i o șansă cărții aleia de non-ficțiune pe care o ai pe raft de jumătate de an, dar dă-i o șansă cum trebuie: cu creionul în mână și caietul lângă Citește mai mult
Poemele lui Louise Glück, câştigătoarea premiului Nobel pentru literatură, îți dau sentimentul că ți-ar împărtăși un secret...
Un bărbat pe nume Ove spune povestea unui om simplu, fermecat de ordine şi disciplină, care a privit de prea multe ori moartea în ochi. De atât de multe ori Citește mai mult
Citind tot mai multe cărți a le lui Modiano, se declanșează în tine o foame de a te impregna din ce în ce mai mult de universul lui.
Nu ne mirăm de ce fizica, chimia și biologia devin înfricoșătoare și anoste, iar copiii se refugiază discret în ecranele calculatoarelor, devenind victimele entertainmentului pasiv. Dacă nici una din sfere Citește mai mult