Vara asta e gata și ea. Am simțit-o mai puțin ca niciodată. Și totuși am încetinit lucrurile și ne-am propus un atelier de educație-non formală, cu exerciții simple de atenție, mișcare și coordonare.  Așa, ca să ne destindem puțin și să ne concentrăm mințile asupra lucrurilor pozitive existente în viața noastră.

Atelierul organizat de asociațiile Adapto Youth, Creative + și Youth Vision și coordonat de subsemnata și Cristina Maria-Misirgic, o bună prietenă și studentă la coregrafie, a avut loc pe 27 august, în curtea Centrului Multifuncțional Educativ pentru Tineret Jean Constantin, cu măsurile de distanțare socială impusă. Exercițiile s-au concentrat pe tehnici simple de conștientizarea a propriului corp și pe atenția față de grup. Participanții au fost tineri cu vârsta cuprinsă între 13 și 20 de ani, cărora la final li s-au alăturat și câțiva membri ai asociației Adapto dornici să spună o poveste amuzantă despre gropari, orez și lucrurile făcute step by step.

La câteva zile după atelier, am tras câteva concluzii referitoare la educația non-formală și ce am învățat în doisprezece ani de școală.

Realizez mai mult decât oricând cât de necesar este să democratizăm manifestarea artistică în școli. Nu educație plastică, nu teorie muzicală, ci efectiv, ore de teatru,  dans, scriere creativă, sau desen făcut pe bune. Discipline la care să nu primim note dacă se poate. În care să facem cât putem și să nu avem teme pentru acasă. În care să nu dăm teste sau să scriem pe portativ încurcându-ne în doimi și pătrimi.

Tu să stai în banca ta!

Am stat în băncă  aproximativ 6 ore pe zi, 5 zile pe săptămână,  timp de 50 de săptămâni. Mai exact 250 de zile pe an. Multiplicate de 12 ori.  Am stat în bancă 3.000 de zile din 7,336.  Am stat în banca mea. Am cărat ghiozdane grele cu manuale și culegeri.

În școală, singurele lucruri despre viață pe care le-ai putea aplica erau orele opționale de educație pentru sănătate și foarte discuțiile rare de la dirigenție care se mai nimereau să fie utile. Am realizat că ceva nu era în regulă și am avut nevoie de mai multă libertate.

Am văzut câtă bucurie  poate emana capacitatea de a-ți mișca liber corpul. De a spune o poveste pe o temă aleasă de tine. De a te distra în timp ce înveți ceva. Învățarea nu înseamnă stres, încrâncenare și suferință. Și totuși, asociem 12 ani de educație într-un sistem de învățământ care scârțâie cu panica îngrozitoare a BAC-ului.

Stau 3.000 de zile în același loc ca la finalul lor să-mi dau seama că aventura abia acum începe. Că viața mea de adult nu seamănă nicicum cu ceea ce îmi lăsau impresia profesorii că ar trebui să fie. Că stresul acumulat, problemele despre care nu vorbea nimeni în clasă nu au zburat odată cu entuziasmul meu față de liceu, ci s-a adunat și au devenit acute.

Facem și noi ceva?

Avem corpuri rigide și ne întrebăm de ce. Prejudecăți pe care nici măcar nu le conștientizăm. Am normalizat „făcutul de rușine’’, mascarada și neatenția.  Am căutat refugiul în comportamente compulsive alături de prieteni la fel de confuzi ca noi, pansându-ne unul altuia neîncrederile.

Da, poate teatrul nu salvează vieți. Un spectacol estetic și bine realizat nu schimbă lumea. Un curs de teatru gratuit pentru copiii de la țară nu e biletul spre un succes garantat. Și nici nu își propune să fie. Dar intențiile lui, sunt, în esență, sincere.

Teatrul, sub forma lui de spectacol profesionist, este asociat unui gest politic. Aș vrea să cred că educația non-formală prin teatru nu va deveni și ea politică. Totuși, absența ei ne spune altceva. Ar trebui ca spațiile pentru manifestare creativă în școli să fie normalitate. Să existe dialog, înțelegere, opțiunea de a alege. Să putem spune, după mai bine de un deceniu petrecut pe băncile unei instituții: „Da, eu chiar cred că mă voi putea descurca în viață.’’

Schimbările nu se produc niciodată peste noapte. Între timp vom continua să învățam chimie și biologie de la profesori care țipă la noi. Și de care ne este frică. Cum poți să înveți ceva de la un om de care te temi?

Educația non-formală nu e inclusă în programa școlară. Sunt convinsă că pentru mulți politicieni chiar și termenul e foarte vag și lipsit de rezonanță. Educația non-formală nu se concretizează prin o sută de oameni care vor deveni Picasso după un atelier de pictură sau cu cincizeci care vor fi actori. Ea se vede peste câțiva ani, în munca medicilor chirurgi stăpâni pe situație, a șoferului de taxi care tocmai evită un accident, a profesorului care își iubește meseria și vine la școală zâmbind și influențându-i pozitiv pe elevii lui.

Și totuși dacă ei cred că educația non-formală nu este atât de puternică pentru un om, atunci de ce le e tuturor frică de ea?

Arată-le și celorlalți

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *