Discuții sensibile: Timpul și locul lui Rúnarsson

Bine ați venit la seria de Discuții sensibile cu doi sensibili pentru sensibili cu Robert Kocsis și Mihai Gligan. Azi, ca primă sensibilizare, discutăm despre cinema-ul islandez, cu precădere despre filmul Echo.

Sinopsis: Crăciun și Revelion în Islanda. În piață, o familie se ceartă pe forma și numărul brazilor. O alta comunică pe Skype cu o rudă plecată din țară. În fața blocului, o mamă ține coșul copilului cu o mână și cu cealaltă curăță parbrizul mașinii de gheață.  Un sportiv de culoare are o ședință la solar întreruptă de un apel telefonic de la un apropiat căruia îi spune că îi e greu sa se adapteze în noua țară. Într-un centru de dezintoxicare, două asistente îi dau unui narcoman un cadou de Crăciun. Într-un spital, de anul nou, o mamă naște și moașa e cel puțin la fel de emoționată ca și proaspătul tată. Liniștea copilului mort din început e dublată de Echo-ul strigătelor copilului care se naște în final.

• M.G.: În 2011, la cea de-a 10 ediție TIFF, regizorul islandez Rúnar Rúnarsson a primit premiul pentru regie al secțiunii competitive pentru Volcano/Eldfjall. 5 ani mai târziu a urmat un alt film și un alt premiu, de data aceasta Premiul Special al Juriului pentru Sparrows/Þrestir. Anul acesta, în cadrul secțiunii Fără Limită, Rúnar a venit cu Echo/Bergmál, un film total diferit de cele două lungmetraje cu care ne-a obișnuit. În primul rând ce înseamnă pentru tine zona aceasta islandeză de cinema?

• R.K.: Pentru mine e o zonă plină de o sinceritate rar întâlnită, sensibilă, au curajul să arate o realitate dură pe care o asezonează mai mereu cu un umor fin, calitativ. Când mă gândesc la cinema-ul islandez nu pot să îl compar cu altă țară. Simți la fel? Ce crezi că are aparte?

• M.G: Pentru mine, filmul islandez se asociază rapid cu 3 nume: Hafsteinn Gunnar Sigurðsson, Grímur Hákonarson și Rúnar Rúnarsson. Am intrat în contact cu lucrările lor tot la TIFF și de atunci, verific anual dacă au mai scos filme noi sau, bineînțeles, răsfoiesc aperitiff-ul în speranța că dau de ei. Filmele lor le percep ca un moment  de quality time, menit să mă rupă de logica filmelor comerciale (și nu numai) și de nevoia de scene eficiente și narațiune. Ador momentele de tăcere din filme și uneori cele mai bune momente de cinema mi se par doar câteva vaci care pasc în timp ce Ása (din The County) se îndreaptă înspre ele. Cum te raportezi la zona asta de cinema comercial (Hollywood, Netflix) VS lentoarea din filmul european, în cazul acesta nordic, dar și ciorbele românești de zeci de minute?

• R.K: Sunt necesare ambele. Ne fac să simțim lucruri diferite, care trebuie trăite. E nevoie să ţi se accelereze bătăile inimii în timp ce priveşti o cursă de mașini. Așa cum e nevoie să-ţi crească tensiunea din cauza faptului că acțiunea e prea lentă într-un film de artă, care totuși duce la un climax mai mult decât plăcut. Cred cu putere că cinema-ul islandez știe să unească aceste două lumi cu mult talent. Cum crezi că se raportează ultimul film al lui Rúnar Rúnarsson, Echo/Bergmál, la această contopirea de genuri?

• M.G: Dacă iau retrospectiv cele trei lungmetraje menționate, observ că în acesta, al treilea, tocmai nodurile narative au fost dizolvate, dar întreaga încărcătură emoțională oferită de poveste a fost transferată în puterea cu care reușește să vorbească fiecare scenă. Lentoarea și aerul de documentar îl simt din cele 56 scene filmate fix de pe un trepied, iar dinamismul à l’américaine vine tocmai din viteza cu care se succed micile filme și din trecerea de la o emoție la alta. De la momentul în care un copil sună la poliție pentru a denunța un moment de violență domestică din familia sa, se trece brusc la o slujbă de Crăciun dintr-o biserică, unde preotul le vorbește enoriașilor despre cumpătare și familie. Vorbește-mi puțin despre cum simți tu glisarea aceasta de la o scenă la alta. Le simți naturale sau mai degrabă o încercare de a cuprinde cât mai multe evenimente ?

• R.K: Sunt foarte naturale pentru mine. Filmul e ca un scroll pe facebook, o scenă scurtă îmi provoacă un sentiment, se trece la alta, vine un sentiment total diferit. Facebook-ul e la fel: vezi postarea amuzantă, scroll-ezi și ajungi la o știre negativă, iar aceasta e urmată de noua poză de profil a fetei pe care o admiri și îți înmoaie inima. Acest rollercoaster de sentimente e prezent și în film, de la sinistru se trece de exemplu la satiră. Crezi că acest concept de film ar putea avea succes la un public mai larg?

• M.G: Cred că segmentarea de tipul acesta poate fi eficientă în încercarea de a prinde spectatorul în film, de a-i crea un ciné-verité funcțional, fără să-și spună constant în subconștient: Sunt la film și aici așa se întâmplă lucrurile, nu e real. Iar prin hibridizarea aceasta a filmului ficțional cu documentarul se obține o felie de viață mult mai focusată, iar privitorul probabil uită pentru câteva momente de viața lui și se lasă ușor pe toboganul de emoții propus de film. Dar bineînțeles că vine avocatul diavolului și întreabă: dar cu nevoia noastră de poveste cum rămâne și cu nevoia de a vedea un documentar cinstit cu scene cusute una de alta?

• R.K: Vedem în continuare povești în acest mod de a construi un film, doar că sunt scurte. Momentul sublim din film în care o mamă își urmărește fiicele cum înregistrează un video cu ele dansând ușor lasciv și spune cât de frumoase sunt făcând asta, poate funcționa doar ca un moment de 2-3 minute. Crezi că aceste scene scurte, care prezintă secvenţe de viaţă din clase sociale diferite, cu vârste diferite, construiesc un portret al țării care ne pregătește pentru o cunoaștere mai vastă?

• M.G: Revin la granița dintre ficțional și documentar pentru a spune că stilul acesta de film ne privește în mod direct. Chiar și dacă nu te interesează țara respectivă, Echo ajunge să-ți vorbească în vreun fel. Mă gândesc la scena de început în care apare un copil angelic în sicriu, iar în fața sicriului deschis, un tată vorbește foarte animat și fericit cu copilul său. Acel moment în care viața și moarte coexistă în apropierea Crăciunului (Nașterea lui Hristos) este explicit pentru orice ființă umană. Dacă privim filmul doar ca pe o înșiruire de activități, de spații și tradiții din Islanda, putem recunoaște în el un portret din cioburi al acelei țări. În continuare, dacă interogăm și felul în care sunt aranjate scenele și care e motivația din spatele construcției lor, ajungem la un instantaneu al unei civilizații umane într-un loc exact și la un timp exact. Cum percepi logica aranjării scenelor și a perioadei în care se desfășoară ?

• R.K: Cred că singura logică în ordinea lor e faptul că pune una lângă cealaltă contexte asemănătoarea cu oamenii diferiți, iar acest lucru provoacă o analiză în paralel a scenelor. Putem astfel observa şi trage concluzii în privinţa factorilor socio-economici. În ceea privește perioada, pot spune că e gândită bine. E perioada dinainte de Crăciun și se întinde până la prima zi din an. Aceasta e perioada în care suntem vulnerabili, privim restrospectiv anul și ne gândim la schimbări. Scenele puse în această perioadă sugerează subtil interesele personajelor pe are le privim pe ecran. Ce crezi că domină lumea celor din film?

• M.G: Din experiența mea de european și obișnuița cu un anume ritm al sărbătorilor, văd perioada ca pe un moment de împreună, care se definește prin poveste și alăturarea dintre mai mulți oameni. Astfel, ajung să cred că nevoia lor de a discuta, de a se dezlănțui, de a simți un soi de extaz este ceea ce-i conduce prin aceste 10 zile. Doar că niciunul dintre ei nu ajunge să fie fericit. Nici unul nu atinge un nivel profund în relația cu celălalt. Astfel aș explica momentele de falsă petrecere, succedate de momente cu oameni singuri care mănâncă. Care sunt momentele cheie/puternice din film și de ce? Cum îți traduci această cumințenie din film? Este o caracteristică a lor ca popor sau e doar viziunea regizorului?

• R.K: Tind să spun că ține de viziunea regizorală. Alte filme care vin de la ei arată o nebunie contemporană, o nebunie la modă, cool. Cumințenia în care e făcut filmul accentuează gravitate situției prezentate. Timp de 10 minute vedem mai multe moduri în care se poate petrece anul nou, urmată de o scenă aproape fără sunet în care niște gunoieri strâng ce a rămas după petreceri. Scena cu gunoierii e puternică fiindcă e cuminte. Filmul mi-a adus aminte de estetica lui Roy Andersson, ai simțit asta?

• M.G: Aș zice că e un Roy Andersson fără Roy Andersson. Mi se pare că aici lucrurile sunt prezentate distant, obiectiv, pe când la Andersson e vorba de o estetică și de o viziune ironică și absurdă asupra felului în care trăim. Filmele lui Roy sunt văzute prin ochii unui porumbel, care se joacă cu istoria și umanitatea, pe când cele ale lui Rúnarsson, prin ochii unui individ implicat, care meditează la societatea de astăzi. În încheiere, ce ai mai vrea să știe cititorii noștri (dacă există) despre cinema/ Rúnarsson/ Islanda/ umanitate/ porumbei/ vrăbii/ ecouri?

• R.K: Să arunce mulți ochi spre tot ce înseamnă Islanda, să nu se ferească să le fie atinsă imaginația de arta, natura, folclorul și lumea lor. Fiindcă poveştile apar atunci când porumbelul ne nimerește, nu atunci când ne-am ferit.

• M.G: Dragi fani, vom mai reveni numărul viitor. Cine a citit până aici, primește premiu contul IBAN a lui Robert unde poate să vireze banii!

Conexiuni inexplicabile: La double vie de Véronique

O poveste spusă cu omenie și frumusețe, o meditație surprinzătoare asupra destinului și a ceea ce nu cunoaștem decât intuitiv, La double vie de Véronique este un film emoționant care Citește mai mult

“O viață pe planeta noastră”- filmul care ne spune cum putem să ne salvăm

O viață pe planeta noastră: “Nu este doar despre salvarea planetei, este și despre salvarea noastră”

De ce ar trebui să te uiţi la The Social Dilemma

Te simţi vreodată urmărit când stai pe net? Nici nu e de mirare! The Social Dilemma îţi arată cum marile companii folosesc algoritmi pentru a stoca şi prezice toate acţiunile Citește mai mult

Luke Lorentzen: Midnight family şi culisele filmului documentar

„Persoanele din filmele mele simt că atenția pe care o primesc este grozavă, le dă încredere, le dă un sentiment că sunt văzute și auzite.”

Dincolo de corect și greșit 

Mi-aș dori să vorbim despre artă fără teama de a fi judecați, de a le vorbi unor oameni ale căror păreri nu s-au întâlnit niciodată cu ale noastre. Mi-ar plăcea să Citește mai mult

Filme dacă… (III)

Pentru această iarnă atipică, vă las aici o scurtă listă cu recomandări de filme dacă...