Ilustrații de Ema Onofrei

Deși n-am călătorit în timp, pot afirma cu tărie că expunerea fericirii personale e ceva specific vremurilor noastre. Expunerea, desigur, în mediul online, printr-un story perfect sau o postare cu o descriere atât de lungă, încât trebuie să apeși see more. Mă întreb: în felul acesta, cât mai e fericire și cât a devenit deja produs mediatic? Și de ce ne zbatem atât de tare să dovedim că ne e bine? De ce trebuie ca fericirea noastră să aibă un public?

Câte un șablon pentru fiecare   

Profilul incomplet pe care-l creăm (mult spus!) online, odată ce difuzăm câteva date despre noi, în dreapta unor cuvinte și sintagme nu tocmai inspiring („data nașterii”, „locul nașterii”, „sex” etc.), asumându-ne o identitate care ne e confortabilă și pe care alții ar accepta-o cu ușurință datorită limitelor ei ușor accesibile, ne uniformizează. Devenim din ce în ce mai puțin interesați să exprimăm ceva despre noi, întrucât ne mulțumim să spunem ce ni se cere.

E simplu. Îți pui datele personale într-un format, completezi un formular sec care ar trebui să le spună altora cine ești, să-i lămurească și să fie pe înțelesul lor, dar, de fapt, nu vorbești nici un pic despre tine. E o alienare produsă din îngustarea posibilităților de exprimare – de fapt, nu a posibilităților, ci a contextelor care ne sunt la îndemână. Mai în glumă, mai în serios, mă gândesc că a-ți face un profil online scade destul de mult posibilitatea de scriere a unor autobiografii sau jurnale (fie ele valoroase sau nu), pentru că, practic, ai impresia că nu ai nevoie de așa ceva, nu ai nevoie să-ți documentezi singur viața – doar totul e acolo (și, anual, fiecare memory îți va fi readus în atenție). Nu spun că știi despre tine doar ce ți se cere să prezinți online, dar, din cauza șabloanelor, de multe ori scade concentrarea asupra elementelor originale și esențiale ale fiecăruia; în percepția noastră, avem tendința să ne (auto)reducem.

Șabloane, șabloane, șabloane – ele sunt dușmanul principal. Dacă, în loc să completăm data nașterii, locul sau rezidența curentă, ni s-ar cere să ne prezentăm liber în 500 de cuvinte (și FĂRĂ emoji-uri), rezultatele ar fi nu doar mai puțin banale, ci și mai sincere. În fine, nu cred că e cazul să ne imaginăm un Internet utopic.

Te iubesc cu mai mulți destinatari

Cât din ceea ce simțim trebuie exprimat online? Nu mă refer la citate sau imagini care ne inspiră și prin care ne exprimăm starea de spirit, oricare ar fi ea; mă refer strict la viața noastră personală, la cele mai de preț evenimente. De ce ne scriem în mediul online declarații intime, la care au acces, să zicem, 200 de persoane, care ne critică instantaneu, în secret, fețele, hainele, clasa socială, gramatica, clișeele, cele două puncte de suspensie în loc de trei, spațiul dinainte de virgulă și tot așa? De cealaltă parte, de ce n-ar critica (în cazul în care sunt în măsură) cele 200 de persoane toate hibele postării noastre care se vrea perfectă, din moment ce, în mod conștient sau nu, tocmai lor le este adresată? Eu îți spun ție te iubesc online. Cei 200 de prieteni văd asta în news feed-ul lor. Îți mai este doar ție adresat acel te iubesc? Dacă te iubesc offline, de ce să ți-o zic online? Se pare că îmi iubesc și publicul care se hrănește din ce împărtășesc cu el – dacă se hrănește cu miere sau cu otravă n-am de gând să comentez.

Limite în era digitală

Care sunt granițele exprimării non-artistice și lipsite de o utilitate clară, în mediul online? De ce să postezi dacă, în esență, nu exprimi, nu ajuți, nu susții o cauză, o idee etc.? Unde se termină exprimarea și unde începe epatarea? De multe ori, presiunea socială se simte cel mai bine în mediul online. Trebuie să pui un story, neapărat un story, pentru că o postare are mai multe șanse să fie ratată. Trebuie să pierzi clipa în timp ce încerci s-o imortalizezi la story (s-o imortalizezi pentru următoarele 24 de ore, mai precis). Seri perfecte, în ținute perfecte, în locuri perfecte cu the perfect view, feeling great with @…, @… & @… (și după 30 de încercări iritante de a face story-ul perfect, acesta este, în sfârșit, accesibil tuturor followerilor tăi). Relații care devin aproape branduri (cel puțin teoretic, o relație înseamnă răspunsul la o nevoie intimă; de ce a devenit, pentru mulți, răspunsul la o nevoie socială?) și facilitarea bârfei prin social media. Cine se bucură, de fapt, de fericira noastră atunci când o vede online? E bucuria altora scopul principal? Cui îi este adresată fericirea noastră? A devenit expunerea fericirii o reacție firească? A devenit mimarea fericirii o necesitate socială?

Nu vorbesc de cei de 40-50 de ani care au doar prieteni și rude pe rețelele de socializare, unii aflați mai aproape, alții la distanță, și care se bucură să vadă noutăți și să-și transmită complimente și stickere simpatice (asta când noutățile din news feed nu duc la bârfe în viața reală – pentru că bârfele nu țin cont de vârstă). Nu vorbesc de cei care au adoptat Internetul și care și-au trăit jumătate din viață fără el. Vorbesc de noi, cei de 20 de ani, încă neafirmați, neașezați la casele noastre (nu că așa ceva ar mai reprezenta un ideal al generației noastre), încă alunecând de la o relație la alta, căutându-ne locul și drumul, oscilând de la un stil de viață la altul, conectați cu sute de persoane în mediul online. Și mă refer și la cei cu ambiția secretă de a deveni influenceri (ducând o viață mondenă, dar fără să fie băgați în seamă de tabloide), dar și la influencerii cu acte în regulă; și de pubicul lor cu pretenții atât de scăzute, care nu se deranjează să-și caute modele mai bune, care într-adevăr să inspire.

Epatare versus Exprimare

Deschizi Instagramul (sau Facebookul sau whatever) și vezi din ce în ce mai multă epatare și din ce în ce mai puțină exprimare. (Pentru că a face altuia în ciudă nu înseamnă să te exprimi.) Ne creăm propriul spațiu, în care afișăm viața pe care vrem s-o afișăm, pe care o expunem spre a atrage admirația (sau, oricum, atenția) altora. Oare social media ne face să visăm (fiind un cadru bun pentru cei cu imaginația mai săracă)? Dacă da, e o visare toxică. Spațiul online devine de multe ori o reflectare sau o transpunere perfecționată a spațiului personal. Dar întrebarea e: care e distanța de la viață privată la cont privat? Și care sunt consecințele expunerii noastre? Da, unii ne urăsc nu pentru că suntem fericiți, ci pentru că încercăm să le scoatem ochii cu fericirea noastră și pentru artificialitatea acestui gest. De ce nu ne putem păstra fericirea pentru noi? E fericirea noastră – ce treabă are restul, care în clipa asta n-are nimic mai bun de făcut decât să dea scroll și refresh prin news feed sau să treacă grăbit sau leneș de la un story la altul?

E la fel ca în cazul postărilor cu cutia de iPhone de ultimă generație proaspăt livrat la tine acasă, care populau Internetul într-o vreme. Să le arăt prietenilor mei că nu o să-mi mai postez inutilitățile de pe modelul apărut anul trecut. Trebuie să se știe că postez această fotografie banală cu o cutie abia desfăcută de pe noul meu iPhone (care se afla în cutie, lol). Trebuie să le dau un nou subiect de discuție. Să irosesc încă puțin din spațiul nemăsurabil al Internetului. Fiecare are bucățica lui. Eu aleg să o folosesc superficial pe a mea, pentru a-mi bucura publicul superficial.

Sigur, o relație nu e un iPhone și afișarea mândră a unui iPhone nu e afișarea mândră a fericirii. Dar care e relația dintre mândrie și fericire? Cred că fericirea nu cere să fie dovedită nimănui. Fac eforturi să nu acuz. Suntem ființe sociabile și sociabilitatea noastră a luat poate o întorsătură ciudată de la apariția Internetului încoace. Dar cred cu tărie că fericirea nu e sociabilă. Ce fel de fericire se vrea argumentată și împinsă în față, ca un obiect material? E ca și cum ne-am supune singuri la interogatoriu.

Setea de confirmare

Încerc să înțeleg transpunerea privatului în public, convertirea lui. De ce nu putem bifa only me și în viața reală, eliberându-ne astfel de presiunea și așteptările virtualului? De ce nu putem păstra momentele valoroase doar pentru noi înșine? Ne e frică de noi, ne e frică să rămânem singuri, cu momentele noastre fericite sau grele? E vorba de nevoia de atenție și de afecțiune? Poate că simțim că noi înșine nu suntem suficient și avem nevoie de confirmare, confirmare, confirmare (prin reacții adesea ipocrite și cât mai multe view-uri în spatele cărora suntem convinși că se află admirație și invidie, dar nicidecum indiferență)? Ceea ce ne lipsește ne împinge, de fapt, să expunem ceea ce avem? Care e rolul social media-ului în nesiguranțele noastre? Vorbim de nesiguranțele unei generații care are nevoie să se afirme și să-și găsească un mod propriu de exprimare sau deja de o categorie umană care trăiește, prin Internet, pentru ochii lumii? Ce mai e privat și ce mai e intim? Merită să plătim pentru toată acea plăcere de scurtă durată produsă de semi-popularitate – o popularitate locală și inconsistentă, plăcerea aprobării celorlalți – cu prețul scump al propriei noastre intimități? Sau, eu știu, să fie ăsta un scop în viață? (Să fi devenit un scop sau să fi fost de când lumea și pământul?)

Asta înseamnă mult-mediatizatul self love de care e plin Internetul? Să te iubești din frustrare și din dorința de a fi acceptat de un car de necunoscuți cărora nici nu le pasă cu adevărat de tine, dar cu care, fără să știi cum, te-ai trezit în concurență? Să satisfaci curiozitatea unor gură-cască, să încurajezi această categorie? Devii în mod misterios constrâns de așteptările unor umbre digitale (în spatele cărora presupui că s-ar afla persoane reale) să postezi ceea ce așteaptă ele de la tine; pentru că, deodată, ce faci tu a devenit treaba lor, iar treaba ta a devenit să verifici, la fiecare 3 minute, câtă lume – câți dintre ei, mai exact – ți-a văzut story-ul.

Mai mult decât o chestiune (estetică și) de etică, e safe pentru noi să facem asta? Internetul e o parte din viața noastră, dar cât trebuie să îi dăm? Cred că trebuie să avem grijă să nu inversăm proporțiile și să nu ne trezim trăind într-o lume făcută din pixeli.

Influențe offline

Suntem generația care are inclusiv amintiri digitale (nu-și amintește nimeni să se fi emoționat atunci când crush-ul de la 15 ani și-a schimbat poza de profil sau să fi dat unfollow cuiva numai pentru că prezența respectivului/ei în news feed îi strica buna dispoziție?), deci clar avem o sensibilitate și în plan virtual. (Să nu mai menționez celebrul seen.) Cum îi influențăm pe alții prin ceea ce postăm? Are Internetul empatie? (Pentru cei care n-o duc la fel de bine, de exemplu; are milă?) Mă întreb de ce ar trebui să ținem cont atunci când postăm ceva. Dacă să rănești e la un click distanță în vremurile astea, ar trebui să învățăm cum să ne protejăm și cum să-i protejăm și pe ceilalți, în cazul în care dispunem de atâta empatie. Și prezența online e o responsabilitate – din ce în ce mai mare pe zi ce trece.

Aș fi vrut să citesc o istorie a epatării umane, ca să-mi dau seama dacă problema a fost întotdeauna la fel de gravă. Poate, în trecut, afișarea era mai blândă – fără filtre, fără music, fără location (pentru că erai deja în locția respectivă). Dacă cineva se sătura să te vadă, schimba trotuarul sau trăgea jaluzelele. Sau nu cumpăra revista în care ai apărut. Acum, în schimb, îți dă mute sau chiar unfollow, dacă insistența ta devine insuportabilă. Depersonalizarea, alienarea și complexele (fie ele de inferioritate sau de superioritate) ne pasc la fiecare pas, la fiecare click și scroll, prin constanta ispită a intrării într-un șablon și a expunerii, prin aproape involuntara, dar  insistenta invitație de a ne compara cu alții. Protejându-ne în mediul online, ne protejăm de sănătatea mentală. Suntem mereu la un pas de a cultiva în noi invidia, ciuda, bârfa, nevoia de a arăta înainte de a fi (înainte de a afla cine suntem). Și chiar și bârfa e o semi-bârfă: vorbim nu despre alții, ci despre cum se prezintă alții online – ce ne arată ei, ce credem noi că vor să ne arate și ce citim în spatele postărilor lor.

Internetul e o ispită socială cu consecințe serioase asupra vieții individuale. Dacă fericirea personală ar fi fost menită să mulțumească masele, Internetul ar fi existat dintotdeauna şi ea n-ar fi existat, poate, în afara lui. Cred că fericirea are personalitate: fiecare și-o creează sau descoperă și trebuie să și-o protejeze.

Arată-le și celorlalți

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *