Colaj: Richard Verghez
În meseriile din brațele teatrului se pune totul pe seama iubirii. Să lucrezi, să comunici, să urci pe scenă, să cobori de pe ea, să ajuți, să colaborezi, să creezi, să ceri, să întâmpini orice om și orice situație cu o iubire nemărginită. Probabil și pentru că, la un moment dat în istorie, iubirea era asociată cu respectul, în ideea în care cele două veneau la pachet. Iubești ceea ce faci și, ca să poți face asta, respecți circumstanțele și oamenii cu care vii în contact. Un fel de „cerc vicios”, dacă respectul și iubirea ar putea fi numite vicii.
Între timp, însă, îmi dau seama că iubirea și-a schimbat partenerul de scenă. Respectul e cumva depășit, așa că l-am înlocuit cu libertatea. Problema nu e asta, problema e că noi, ca societate, cu toate moștenirile traumatice acumulate de-a lungul timpului, cu toate lecțiile despre frică, limitare, singurătate și lipsă de încredere în celălalt, învățate pe pielea noastră sau preluate de la cei din jur, nu știm ce să facem cu libertatea. Și-atunci, implicit, parcă nu mai știm ce să facem nici cu iubirea.
Iubire ≧ Libertate ≧ Respect?
Sigur, în discurs, fiecare are voie să iubească după bunul plac. Și ne gândim adesea că, dacă celălalt nu corespunde felului nostru de a iubi, n-are decât să se conformeze. Numai că gestionarea iubirilor incompatibile și manifestarea lor în muncă n-ar trebui să cadă pe umerii unei singure părți. Fiindcă teatrul, nu?, e colaborare, e muncă în echipă, e despre relația umăr-la-umăr pe care o descriem cu toții în fanteziile noastre lucrative. Și atunci n-ar trebui să încercăm să ușurăm împreună povara incompatibilității sau a diferenței de perspectivă?
Să ne imaginăm că respectul, iubirea și libertatea locuiesc împreună și constituie un întreg. În această situație și tu, și eu am înțelege că libertatea noastră de exprimare este egală și, prin urmare, amândoi trebuie să depunem același efort pentru ca lucrurile să funcționeze. Asta ar crea, în sfârșit, un echilibru. Dar o altă lecție de istorie învățată e că echilibrul și, mă rog, egalitatea de orice fel e o utopie. Așa că nu se poate, nici în teatru nici nicăieri altundeva, să depunem aceeași cantitate de efort pentru un scop comun.
Și atunci libertățile și iubirile, atât de greșit înțelese, transformă teatrul într-un cuib urâcios în care producțiile ies pe bandă conform normei, iar oamenii pleacă acasă cu frustrarea în brațe, cu și mai puțin respect pentru munca lor și cu o mare deznădejde. Iar partea și mai tristă e că, de cele mai multe ori, în ziua următoare nu o iei de la capăt, ci exact din acest punct lipsit de speranță. Pentru că, da, iubirea e o resursă consumabilă, deși am fi tentați să credem contrariul. Sau poate că nu iubirea e o resursă consumabilă, poate corpurile noastre sunt. Și corpurile noastre – cu mintea și mușchii și cuvintele lor, obosesc și intră în inerție. Iar în inerție nu există libertate.
Și dacă nu există libertate și respect, mai există iubire? Iar dacă există, ce facem cu ea? Poate iubirea să ducă singură în spinare tot ce-i punem? Cred, cu sinceritate, că nu. Dar cred și că nu poți face artă de niciun fel în absența iubirii.
Iubire – (libertate + respect) = ?
Avem, însă, nevoie să trăim. Iar traiul este asociat termenului job și jobul adevărat este în domenii diametral opuse, iar oamenii din jurul nostru nu înțeleg, de multe ori, care-i treaba cu arta asta și noi am vrea să le explicăm, am vrea să le traducem, am vrea să fim înțeleși ca să putem fi apreciați și plătiți corespunzător. Și-atunci arta noastră, sacră și bună și plină de iubire, devine job. Numai că toată lumea vorbește despre job ca despre o plagă, o povară pe care trebuie să o ducă la capăt de-a lungul celor opt ore lucrătoare, cinci zile pe săptămână. Sau ca despre o zonă de confort care nu primește și nu oferă dram de iubire, dar aduce pâinea pe masă.
Traseul iubirii din și pentru teatru merge chiar mai adânc, înspre iubirea societății pentru el și iubirea sistemului / a statului pentru el. Teatrul (și, de altfel, toate formele de artă), din iubire, caută să vindece, să semnaleze probleme, să strige după ajutor pentru toți cei care nu mai au glas sau care nici nu știu c-ar trebui să aibă. Statul, defensiv și cu traume nevindecate, nu știe ce să facă în acest context și, în loc să traducă strigătul ca să-i poată răspunde, creează condiții restrictive și mizere în care orice fel de iubire se sufocă zi după zi. Sau se transformă, cum ziceam, în job. Alt cerc vicios, de data asta pe bune.
În artă s-a format ideea unui „prea mult”. Arta trebuie să fie cuminte. A fost cenzurată conștient și public la un moment dat, iar acum e cenzurată tacit, prin felul în care e susținută și finanțată, prin reducerea ei la divertisment, prin degetele cu care e arătată, prin amenzile care se mai dau pe ici pe colo pentru că „a fost prea mult, nu se poate așa ceva”. Apoi tot arta e întrebată de ce nu face „ca afară”, ca „dincolo”, ca în „occident”. Păi, nu face, pentru că raportul iubire-libertate-respect n-are nicidecum aceleași valențe peste tot în lume. Și nu poți să construiești ceva relevant pentru Occident, când ție-ți fuge pământul de sub picioare la tine acasă, când golul ăsta lăsat în lipsa iubirii devine tot mai mare, când, în loc să ai un cadru de dezvoltare și de creație, te lupți să-ți aperi niște nevoi din vârful piramidei. Nu poți face teatru ca afară, într-o țară lăsată pe dinafară. Nu poți striga după ajutor decât pe limba ta. Și poate, odată, strigătul ăsta o să scuture praful de pe inima tuturor părților amorțit implicate, și-o să fie iubire. Sau măcar respect.
Ediția a 15-a a festivalului Ideo Ideis se va desfășura într-o manieră complet nouă și plină de provocări.
Teatrul este o artă, o componentă socială importantă, o formă de entertainment, o eliberare din cotidian – sau o reprezentare fidelă a cotidianului, cu toate laturile lui mai puțin atractive. Citește mai mult
Cineva spunea odată că singurul lucru care rămâne în urma teatrului este ceea ce se scrie despre. Astăzi aparatura ne oferă posibilitatea de a putea vedea și peste o sută Citește mai mult
Mi se pare că suntem niște ființe sfinte și mizerabile. Avem mult avânt, foarte mult entuziasm. Dar în același timp suntem într-un mediu extrem de obosit, retrograd, învechit care nu Citește mai mult
Am văzut câtă bucurie poate emana capacitatea de a-ți mișca liber corpul. De a spune o poveste pe o temă aleasă de tine. De a te distra în timp ce Citește mai mult
Teatrul din Cartier este un proiect inițiat acum 6 ani de către BIS Teatru, un proiect care își propune să aducă mai aproape cultura și teatrul de periferiile mai slab Citește mai mult