Cinematograful ne-a obișnuit cu episoade istorice relatate serios, cu personaje în costume somptuoase, cu actori care s-au sacrificat pentru un anume rol, nume mari, reproduceri de spațiu, etc. De cealaltă parte a baricadei sunt perspectivele comice și satirice asupra istoriei, care sunt, de cele mai multe ori, absolut copioase, dar mult prea departe de realitate.

Bineînțeles, filmele nu trebuie să reproducă realitatea, iar istoria nu se pretează doar unui anumit stil, dar am făcut aceste aprecieri pentru a ajunge la filmul regizorului canadian Matthew Rankin, o nebunie care nu poate fi plasată în nici o categorie estetică. Criticul Mihai Chirilov îl cataloghează ca cel mai inventiv și obraznic film din tot TIFF-ul. Filmul se numește The Twentieth Century și a rulat la ce-a de-a 19 ediție a festivalului TIFF, dar se găsește și online pe platforma TIFF Unlimited.

De ce am făcut delimitarea de mai sus?

Probabil pentru a-mi explica mie însumi felul în care Secolul XX jonglează cu limita fragilă dintre sarcasm, fantasy și clișeele tradiționale ale canadienilor. Viziunea perversă a regizorului asupra vieții primului ministru canadian William Lyon Mackenzie King se dovedește la început de film o bucată suprarealistă parcă ruptă din clasicul Eraserhead. Mai apoi, însă, vedem ţesându-se o narațiune validă, iar după primele 20 minute, spectatorul uită de felul în care scenele de animație se întrepătrund cu cele reale.

Filmul urmărește viața politică de la începutul secolului XX din Canada, centrându-se pe lupta lui King de a ajunge prim-ministru. Astfel, cu cât ești mai familiar cu istoria Canadei, cu atât filmul va avea mai mult sens. Dar chiar și fără cunoașterea prealabilă a istoriei acestei țări, creaţia poate fi apreciată pentru felul autentic și liber în care Rankin tratează problemele serioase ale țării sale și le conectează cu un faux siècle. Ca rezultat, se conturează o lume plină de sex, desene animate, despoți nebuni, o vârstă a treia lipsită de sex și un dialogului bine scris. 

Dar cine este William Lyon Mackenzie King?

Pe scurt: King a îndeplinit trei mandate în calitate de prim-ministru și și-a călăuzit națiunea prin două războaie mondiale. Filmul se concentrează pe perioada din 1899, când era proaspăt ieșit de la școală și căuta să candideze pentru prima dată. Idealist și plin de mândrie, este înfățișat ca un băiat naiv, afectat de o relație oedipiană cu mama și gata să se îndrăgostească de orice fată care vorbește cu el. Cel mai probabil, ultima frază nu apare în cartea de istorie a canadienilor, dar o știm acum de la Rankin.

Rankin răscumpără teatrul, filmul și istoria pentru a-și compune stilul său vizual. Construiește un limbaj compact, citând expresionismul german, melodramele anilor ’40 și stilul părintelui lui Nosferatu (F.W. Murnau) – în scenele nocturne. În scenele realiste, cu interioarele din casa lui King, senzația e că suntem în universul vizual din filmele lui Hitchcock, cu precădere în Rear window. Femeile sunt interpretate de bărbați, iar bărbații de femei, regizorul jucându-se cu sexualitatea edililor canadieni, care par mai degrabă niște marionete nătângi, decât niște conducători abili. Dar chiar și aici, ironia la adresa acestora nu merge până în pânzele albe, ci rămâne pe o linie care conferă o structură complexă personajului, trezind în spectator mai mult decât un amuzament ușor. Decorurile albastre, pasarelele dintre uși, cursa printre neoanele copaci și veșnicul fum – ca la teatru – ne vorbesc nouă, românilor, despre o teatralitate curat integrată în film, probabil chiar o soluție ingenioasă pentru aceste vremuri pandemice.

Narațiunea se desfășoară de-a lungul a 10 capitole. La început vedem un tânăr politician, care oferă o broșă onorifică unei fete bolnave de tuberculoză și-i vorbește despre industrializare. Totul cât se poate de normal și firesc, până când din perete apare o tânără cântând la harpă și aflăm că este muza lui King. Lucrurile se înnoadă în următorul capitol când vedem – poate cea mai suculentă și grotescă apariție – o femeie-bărbat supraponderală și imobilă. Este mama lui King, o contesă închisă în spatele unei uși cu șapte încuietori, care-și sărută ritualic fiul și-i repetă prezicerea conform căreia el va fi prim-ministru și se va căsători cu o femeie blondă. Femeia din visul mamei este chiar acea cântăreață la harpă, despre care vom afla mai încolo că este și om politic și spion și comandant de război și o adulterină și …  

Estetica urâtului este fructificata la maxim: începând de la papagalul fără pene din colivia tatălui, până la bărbatul cu o mână cactus. Tot aici aș adăuga și multitudinea de afișe și cărți poștale animate, specifice începutului de secol, dar care au căpătat o oarecare notorietate doar în cel de-al Doilea Război Mondial (mă gândesc la John Heartfield). Fetișul lui King de a se excita la mirosul ghetelor (în special la cele ale eroinelor) și aluzia sexului cu un cactus erect, care încetul cu încetul se năruie, este de-a dreptul sinistră. Subjugat de mamă, ironizat de colegii din bula politică și neacceptat sexual, Mackenzie King pare a fi portretul perfect al inadaptatului social. Și totuși, cum a reușit acest personaj demn de milă (exceptând excesele sale megalomane) să ajungă prim-ministru? La început de film, apare un scurt bio al acestui personaj, fiind numit „un ales al destinului”, dar mai apoi plotul ne arată că a ajuns din greșeală la conducere, după ce un adversar politic e ucis (ironic) de un narval.

O problemă (și) românească prezentă în timpul Post-Confederației canadiene este defrișarea masivă. Una dintre imaginile emblematice ale filmului fiind cu Mackenzie care poartă o pungă de hârtie pe cap și în jurul său sunt doar arbori tăiați – totul prezentat sub formă de animație. Dar acest subiect a fost tratat pe larg în filmul Lemn, al Monica Lazurean-Gorgan, care rulează la TIFF.

De ce să mergi să vezi acest film?

Pentru a vedea un pasaj istoric spus altfel, o stăpânire foarte bună a istoriei și esteticii artei din secolul XX, pentru a înțelege cum istoria poporului tău poate să vorbească și altor oameni care nu ți-o cunosc și, mai ales, pentru a vedea o demonstrație de inventivitate și imaginație care te va șoca, dar în scurt timp o vei simți extrem de familiară. Va fi cel mai bizar film pe care l-ai văzut în ultima perioadă.

„The Hater” sau dovada că aparențele înșală

The Hater: Așteaptă-te să te simți incomod de multe ori pe parcursul celor două ore. Așteaptă-te să-ți fie satisfăcută dorința de a întrece limitele (nu cred că o vei mai Citește mai mult

Luke Lorentzen: Midnight family şi culisele filmului documentar

„Persoanele din filmele mele simt că atenția pe care o primesc este grozavă, le dă încredere, le dă un sentiment că sunt văzute și auzite.”

De ce ar trebui să te uiţi la The Social Dilemma

Te simţi vreodată urmărit când stai pe net? Nici nu e de mirare! The Social Dilemma îţi arată cum marile companii folosesc algoritmi pentru a stoca şi prezice toate acţiunile Citește mai mult

RBG: creativitatea justiției în filmul documentar

Proiectul documentar relatează ascensiunea unei tinere timide din Brooklyn spre ce astăzi numim vocea puternică a justiției și simbolul egalității de gen.

Filme dacă… (III)

Pentru această iarnă atipică, vă las aici o scurtă listă cu recomandări de filme dacă...

“O viață pe planeta noastră”- filmul care ne spune cum putem să ne salvăm

O viață pe planeta noastră: “Nu este doar despre salvarea planetei, este și despre salvarea noastră”

Arată-le și celorlalți

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *