Literatura franceză contemporană este adesea caracterizată ca existând într-un fel de bulă, care o face să joace un rol minor în lumea culturală, de parcă ar fi fost lăsată în urmă și discutată doar de pretinșii filosofi boemi de secol 20. Dar, împotriva acestui argument, consider că legăturile cu literatura mondială sunt încă destul de puternice și că proustianismul, cu care ne-au obișnuit scriiturile franțuzești, este prezent și reinventat și în ziua de azi. Criticul Claude Burgelin în Les Mal Nommés încearcă să promoveze ideea că, în Franța și în restul țărilor francofone, ca în alte părți de altfel, literatura contemporană oferă imaginea următoare:
une mémoire devenue chantier de recherche, lieu d’élaboration de problématique originales, moteur pour la création de formes neuves.
Citind tot mai multe cărți a le lui Modiano, se declanșează în tine o foame de a te impregna din ce în ce mai mult de universul lui. Lumea sa este parcă o derulare cinematică a picturii lui Carlo Carrà, în care personajele sunt într-o perpetuă căutare: a memoriei, a timpului pierdut, a unui oraș, a unei stări. Fiecare ființă este expusă în fața unui soare torid de vară, interlocutor fiindu-i doar propria umbră.
…Vara este un anotimp care-mi provoacă o senzație de pustiu și de absență, ce mă readuce în trecut. Să fie de vină lumina prea brutală, liniștea străzilor, contrastele de umbră și lumină?
… zice un personaj din Călătorie de nuntă. Dintre temele proustiene, cea mai prezentă și puternică este perocuparea de tot ce înseamnă memorie. Chiar și premiul Nobel acordat autorului a fost o recunoaștere a artei memoriei înfățișată de romancier. În Călătorie de nuntă, Jean B., un realizator de documentare în vârstă de patruzeci de ani, află că o femeie s-a sinucis la hotelul din Milano la care mai fusese și acum douăzeci de ani. Fiind interesat de caz, descoperă că o cunoștea pe femeie și pe soțul său. Curiozitatea îl împinge să cerceteze trecutul acestor doi soți, care, în timpul războiului, fuseseră nevoiți să se refugieze din fața ocupanților naziști. Dar scormonirea sa printre amintiri îi provoacă o nouă stare de spirit și începe să-și privească propriul trecut din alte perspective. Astfel, scoate treptat la iveală o viață secretă, plină de îndoieli și incertitudini, trăită din ascunzătoare în ascunzătoare. Fuga de familie, înstrăinarea de tot ce însemnă viață socială și traiul la hoteluri cu bani furați din propria casă, fac din funcționarul Jean B. un adevărat gânditor modern.
Patrick Modiano debutează în forță la 21 de ani cu romanul Place de l’Étoile, la Editura Gallimard – „un scriitor născut la Gallimard“, după cum spune Robert Gallimard. Tot la Gallimard a apărut și ultima sa carte, Encre sympathique, pe data de 3 octombrie 2019, dar care încă nu a fost tradusă la noi. Nu spunem de fiecare dată că cel mai recent roman al lui Patrick Modiano este cel mai bun? Că această carte rezumă toate temele operei sale? Că scriitorul se reînnoiește fără să se trădeze? Toate acestea sunt mai adevărate ca niciodată în această nouă lucrare, această cerneală invizibilă, care apare treptat din nimic pentru a-și dezvălui secretele. Majoritatea personajelor se dovedesc a fi chiar plate, întărind ideea că trecerea timpului face ca ordinarul să fie extraordinar, sau cā naratorul este atât de obsedat de investigația sa, încât își imaginează că oamenii pe care îi caută au comis neapărat acte ieșite din normalitate. Deconstrucția cronologică a biografiei personajelor, la care Modiano excelează, lasă cititorului plăcerea de a reface parcursul liniar al existenței lor.
Titlul constituie și ideea generală a romanului, și anume cerneala invizibilă care, sub efectul unei substanțe chimice, devine vizibilă precum o amintire neplăcută aparent ștersă de-a lungul timpului și care reapare ca un șantajist. Trăim la mila unor scăpări ale memoriei, unor uitări impuse, dar care reapar într-o zi și ne dau peste cap viața și toate construcțiile verificate în timp.
Modiano își prezită cartea astfel:
Et parmi toutes ces pages blanches et vides, je ne pouvais détacher les yeux de la phrase qui chaque fois me surprenait quand je feuilletais l’agenda : “Si j’avais su…” On aurait dit une voix qui rompait le silence, quelqu’un qui aurait voulu vous faire une confidence, mais y avait renoncé ou n’en avait pas eu le temps.
Personajul principal, Jean Eyben, este un fost detectiv, acum un om de litere. S-a angajat în acest domeniu improbabil, tocmai pentru a strânge informații pentru viitoarea sa operă. Prima sa sarcină din tinerețe a fost să o găsească pe Noëlle Lefebvre, care lipsea de mai bine de o lună. Decenii după ce și-a părăsit slujba la Detective Agency Hutte, scriitorul își amintește dosarul pe care l-a rătăcit printre lucrurile sale când a plecat și redevine fascinat de dispariția misterioasă a unei tinere, un caz nesoluționat la acea vreme. Dar acest caz îl va duce mult mai departe decât își imaginase, chiar la propriul său trecut, care îi revine în mod misterios și pervertit în memorie. Mergând pe urmele acestei femei a cărei identitate îi amintește de ceva foarte îndepărtat, încercând să înțeleagă ce i s-a întâmplat, găsește indicii care vor rezona treptat cu cele din propriul său trecut.

Această anchetă interioară este surprinsă chiar și la nivelul scriiturii, astfel de la un narator subiectiv și omniscient prezent în Paris, se trece la un narator obiectiv (în Roma), care analizează comportamentul celor doi Jean Eybert (cel de acum și cel din trecut). Plecarea la Roma este o fugă spre vindecare:
Rome était une ville qui avait le pouvoir d’effacer le temps, et aussi votre passé, comme la Légion étrangère.
Dar oare aici își va reinventa viața detectivul, sau este doar o altă amăgire? Se nasc zeci de întrebări, dar scopul lui Modiano nu este să răspundă la ele, ci să le conecteze între ele, să construiască o perdea de ceață unitară peste lumea în care se mișcă detectivul. De altfel, pe parcursul investigației, vom vizita magazinul de articole de piele Lancel din Place de la Madeleine, unde Noëlle a lucrat o perioadă, vom întâlni un anume Roger, care ar fi fost vag soțul lui Noëlle, potrivit lui Gérard Mourade, care ar fi fost la fel de vag prietenul său.
La fel ca și Carlo Carrà, detectivul Jean Eyben are o Muză fantastică, doar că în cazul acesta este chiar Noëlle Lefebvre, femeia dispărută. Toată verticalitatea bărbatului dispare printr-o simplă plimbare spre hotel, într-o seară senină, când prezența femeii dispărute îi provoacă o amplă revenire în trecut, în care orașele și imaginile se derulează precum un film:
Des fragments de souvenirs se succédaient dans le désordre, et ils appartenaient à la même période de sa vie. Une petite maison sous les arbres, à côté du château de Brainos en Sologne. Dans la pièce du rez-de-chaussée aux boiseries sombres, on avait installé un billard. Sa chambre était au premier étage. La Sologne. Annecy. La Suisse. Rome. Ou bien Annecy. La Côte d’Azur. Rome. Elle ne savait plus s’ils avaient franchi la frontière italienne par Vintimille ou par la Suisse. De retour à Rome, elle n’avait plus jamais quitté cette ville. Le mois de novembre où elle y était venue pour la première fois… Il pleuvait. Jusqu’à la porta Pinciana, l’avenue était aussi déserte et sombre qu’une promenade de bord de mer que les estivants auraient abandonnée. Mais elle se répétait cette phrase qu’elle avait entendue quelque part : La belle saison est proche.
Magnetismul cărților lui Modiano este greu de povestit, pentru că stă tocmai în mutarea constantă a focusului, în surprinderea unor personalități diferite dintr-un personaj cu o existență banală, joaca cu situații similare, în dozarea tainelor personajelor, în recurența personajelor în romanele sale (personajul central din Bulevardele de centură și Orizontul este tot un scriitor). Patrick Modiano lasă multe spații albe cititorului, provocându-l să le completeze ca într-un rebus. Exact ca în Cafeneaua tinereții pierdute, și în Encre sympathique avem parte de o căutare la feminin. Se încearcă descoperirea unei femei. Iar Parisul este mereu locul de unde personajele lui Modiano își încep periplul prin memorie. De altfel, scriitorul însuși afirma, la un moment dat, că simte că scrie același roman de fiecare dată, dar tocmai acesta este farmecul cărților sale și din acest motiv merită citite una după alta.
Renunțarea la meserie, regăsirea dosarului rătăcit, dispariția femeii, căutarea ei, fuga de lume, memoria, Parisul întortocheat (dar mai absent decât în restul romanelor sale), identitatea, un labirint narativ, acțiuni în paralel care uneori interferează, reveniri, fumul misterios și premonitor, scenele suprarealiste și atemporale, o multitudine de ingrediente în 144 pagini de investigație modianescă într-un vas la foc mic.
