Oscilația dintre realitatea de pe scenă și cea dinafara ei, o instabilitate teribilă produsă de glorie și de singurătatea la care adesea trebuie să aderi ca să ajungi la ea, acel crunt și fermecător acum permanent al vieții teatrale și imprevizibilitatea muncii în teatru sunt primele elemente care ne fac să alunecăm în Opening night și să ne lăsăm purtați de tensiunea și frumusețea neîncetate pe care acest film le anunță încă de la primele cadre.

John Cassavetes (1929-1989) este unul dintre pionierii cinemaului american independent, fiind recunoscut prin titluri precum A woman under the influence, Opening night sau Love streams, cât și pentru modul său inedit de a lucra, pentru insistentul său devotament și pentru ușurința cu care risca spre a-și produce filmele – de exemplu, ca să termine Faces, a ipotecat porțiuni din casa în care locuia împreună cu Gena Rowlands (soția și colaboratoarea sa de lungă durată); în alte cazuri, cei doi jucau în filmele altora, pentru a-și permite să-și producă propriile filme. Fiind instruit ca actor de teatru și trecând de la scenă la ecran, Cassavetes avea deja experiența teatrului la momentul realizării filmului Opening night, în 1977.

Un vârtej de emoții și stări, tratând teme precum îmbătrânirea, instabilitatea emoțională, nesiguranța, singurătatea, nepotrivirea dintre actor și rol, nevoia de comunicare autentică, frica, nevoia de regăsire, Opening night urmărește suișurile și coborâșurile lui Myrtle Gordon (Gena Rowlands), o actriță de succes, a cărei întreagă viață este sinonimă cu cariera. Singură, fără familie sau copii, dedicându-se întru totul teatrului, toate dificultățile ei par să se adune și să o încolțească atunci când apare o fisură în viața ei profesioală – singura care îi mai putea oferi echilibru. Myrtle se izbește de numeroase obstacole în interpretarea rolului principal dintr-o nouă producție care urmează să aibă premiera în scurt timp, pe Broadway. Acest rol ar putea însemna un nou vârf în cariera ei sau, dimpotrivă, sfârșitul. Nereușind să atingă realitatea personajului, Myrtle schimbă replicile și acțiunea în fiecare seară: pe de o parte, în semn de revoltă împotriva neputinței de a juca, pe de altă parte, din refuzul de a accepta faptul că se identifică cu drama personajului, îmbătrânirea, și că trăiește același lucru, într-un context diferit. În concepția ei, odată ce interpretezi bine un personaj, publicul te crede și te identifică cu el. Să joace o femeie care îmbătrânește înseamnă să fie, de acum înainte, identificată cu o femeie care îmbătrânește și, deci, să nu mai fie credibilă în rolurile de femeie tânără; să accepte că și-a pierdut șarmul și că a devenit o actriță pentru roluri de femeie bătrână.

Când, după încheierea unei reprezentații, o tânără fană este ucisă într-un accident, în încercarea de a nu se despărți de Myrtle, realitatea actriței se deformează și mai mult; aceasta începe să aibă vedenii cu tânăra ucisă, să poarte dialoguri cu ea, ba chiar să o vadă ca pe o versiune a ei însăși, din tinerețe. „Când aveam 17 ani, puteam să fac orice. Era atât de ușor. Emoțiile mele erau atât de aproape de suprafață.” – este un citat-cheie al filmului, rostit de Myrtle, care percepe înaintarea în vârstă ca pe o îngreunare a comunicării cu sinele și a exprimării emoțiilor, îmbătrânirea fizică fiind doar un alt aspect, poate nu la fel de grav. Despre acest lucru, la o conferință de la Toronto International Film Festival, Gena Rowlands afirmă că oamenii tineri nu știu să-și ascundă emoțiile la fel de bine ca adulții; odată cu trecerea timpului, emoțiile se adâncesc din ce în ce mai mult, devenind nu doar mai complexe, ci și mai greu de accesat. Nesiguranțele se accentuează, viața lui Myrtle e din ce în ce mai umbrită de o singurătate apăsătoare, de presiunea lucrurilor pe care nu le-a realizat în viața personală, pe care ar fi vrut să le aibă sau la care alții s-ar fi așteptat de la ea.

Viața din afara scenei este tulburată, cu nopți nedormite, alcool, tutun, discuții despre ce se întâmplă și ce ar trebui să se întâmple pe scenă, un chin permanent prin care Myrtle trece în relația cu personajul pe care trebuie să-l interpreteze și pe care se încăpățânează să-l rescrie în direct, la fiecare repetiție și reprezentare. Ca să se salveze în viața personală, caută un echilibru în teatru, dar pare a fi într-o neîncetată luptă cu rolul, care i se pare prea puțin, prea gol, prea lipsit de personalitate. Rebeliunea ei este justificată, dar nu ușurează lucrurile. Toți din echipă (regizorul, jucat de Ben Gazzara; dramaturgul – Joan Blondell, un actor – John Cassavetes) încearcă să o ajute, dar comportamentul ei este aproape imposibil. Actrița ajunge să se întâlnească cu un spiritualist, și, ulterior, să își omoare vedenia – pe care inițial insista că ea însăși a creat-o, în mod conștient, dar care începea să-i scape, treptat, de sub control.

De la regizorul care a declarat cândva că singurul lucru care îl interesează este dragostea, un film despre singurătate: despre singurătatea egală cu lipsa dragostei și cu instabilitatea; nicidecum despre o singurătate pozitivă și eliberatoare. Singurătatea lui Myrtle pare să inunde întreg filmul. Opening night este lupta unei femei care nu se regăsește, simțind nevoia să controleze singura (și cea mai de preț) realitate pe care o deține sau care i-a mai rămas: cea de pe scenă. O incursiune în viața teatrului, în viața intimă a personajelor, o explorare a instabilității emoționale și a valurilor neîncetate și greu de relatat prin care trece personajul principal, în lupta disperată cu propriile temeri.

Proaspăt chiar și după 43 de ani de la premieră, Opening night este un exemplu perfect al cinemaului intim și puternic pe care îl creează John Cassavetes.

Bibliografie:

https://www.bfi.org.uk/news-opinion/news-bfi/features/john-gena-dynamite-screen

Conexiuni inexplicabile: La double vie de Véronique

O poveste spusă cu omenie și frumusețe, o meditație surprinzătoare asupra destinului și a ceea ce nu cunoaștem decât intuitiv, La double vie de Véronique este un film emoționant care Citește mai mult

RBG: creativitatea justiției în filmul documentar

Proiectul documentar relatează ascensiunea unei tinere timide din Brooklyn spre ce astăzi numim vocea puternică a justiției și simbolul egalității de gen.

Adrian Țofei: „E bine ca regizorul să fie cât mai invizibil posibil”

"De foarte multe ori, văd filme care pot avea o regie minunată, o poveste minunată, dar nu cred ce se întâmplă acolo, nu cred actorii și simt că totul a Citește mai mult

„The Hater” sau dovada că aparențele înșală

The Hater: Așteaptă-te să te simți incomod de multe ori pe parcursul celor două ore. Așteaptă-te să-ți fie satisfăcută dorința de a întrece limitele (nu cred că o vei mai Citește mai mult

“O viață pe planeta noastră”- filmul care ne spune cum putem să ne salvăm

O viață pe planeta noastră: “Nu este doar despre salvarea planetei, este și despre salvarea noastră”

De ce ar trebui să te uiţi la The Social Dilemma

Te simţi vreodată urmărit când stai pe net? Nici nu e de mirare! The Social Dilemma îţi arată cum marile companii folosesc algoritmi pentru a stoca şi prezice toate acţiunile Citește mai mult

Arată-le și celorlalți

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *