Ilustrație de Lorena Copil
Guter Mensch, aber schlechter Musikant.
(Om bun, dar prost muzician.)
– Charlotta Ivanovna, Livada de vișini de A. P. Cehov
A fi mai bun ca artist, decât ca om – o chestiune arhicunoscută. Cutare artist –minunată operă, mizerabilă viață!; extraordinar talent, dar îngrozitor caracter! Ce înseamnă viața sau personalitatea unui artist, atunci când nouă, practic, ni se oferă creația lui? Ce valoare au personalitatea și viața și de ce am avea o opinie despre ele? Mai bine zis, de ce opinia despre ele ne-ar altera opinia despre creația artistică a respectivului și care este raportul dintre viață, personalitate și creație?
Nu ni se cere să fim indulgenți
Ce înseamnă a fi un guter Mensch (pentru că schlechter Musikant e mai ușor de definit)? Dacă, pentru un artist, a fi un om bun înseamnă tocmai a crea cât de bine poate (restul lucrurilor fiind, oricum, în plan secundar)? Sigur, asta ar face ca toți marii artiști să fie și oameni buni, ceea ce e, automat, greșit. Dar, la fel ca în cazul oamenilor pe care îi cunoaștem personal, suntem mai indulgenți față de artiștii cu care rezonăm mai mult. Doar că nu ni se cere să fim indulgenți. Nu ni se cere părerea despre viața lui Picasso sau a lui Frank Sinatra. Nu ni se cere să iertăm, să acceptăm sau să încercăm să înțelegem. Ni se cere să rezonăm sau să nu rezonăm cu creația artistică. Să ne regăsim sau nu. Să ascultăm și să răspundem sau să rămânem tăcuți. Relația noastră cu o operă de artă nu e relația noastră cu artisul care a creat-o. Nu e de datoria noastră să judecăm, să acuzăm sau să apărăm omul din spatele artistului (sau din paralel cu artistul) care a produs opera din fața noastră. Cui îi pasă de personalitatea ciudată a lui Mozart, atunci când ascultă Simfonia 40 sau Nunta lui Figaro? Îi pasă cuiva de patima lui Dostoievski pentru jocurile de noroc atunci când citește Frații Karamazov sau, invers, contează atât de mult vreun act caritabil făcut de Liv Ullmann sau de Meryl Streep atunci când le urmărim jocul?
O completare și un schimb
Nu spun că greșelile sau faptele bune sunt neglijabile. Dar cred că suprapunerea omului cu artistul, fără un scop (de exemplu, de cercetare), nu e tocmai o decizie înțeleaptă, pentru că ei sunt și nu sunt aceeași persoană. Se ajută reciproc, dar asta nu înseamnă că și răspund întotdeauna și întru totul unul pentru celălalt. Nu zic că arta scuză defectele. Poate că, mai degrabă, le completează. Dacă artistul e un om care are ceva în plus într-o anumită direcție, probabil e normal să aibă ceva în minus în alta. E un echilibru simplu, o completare reciprocă, poate chiar necesară.
Oricum, toate se plătesc, într-un fel sau altul. Dar se pare că nu prin artă. Alcoolul nu face ravagii în opera lui Hemingway și nu tulbură nici jocul lui Richard Burton (dar nu vreau să sune de parcă, atâta vreme cât viciul nu te distruge sau omoară, totul ar fi OK; echilibrul și completarea trebuie să existe în permanență și să nu scape de sub control). Uneori, raportul plată-răsplată e invers: artiștii plătesc pentru arta pe care o fac printr-o viață personală tumultuoasă și chinuitoare. Și în cazul faptelor bune, și în cazul celor rele, uneori am impresia că explicația este foarte simplă, chiar previzibilă: toate se întâmplă sau trebuie să se întâmple ca să le îmbogățească creația; toate sunt experiențe necesare în primul rând pentru evoluția lor artistică. Numeroasele căsnicii și relații ale lui Ingmar Bergman nu sunt neapărat ceva pe care să vrei să-l iei, în mod normal, drept exemplu în viața personală, dar toată experiența acumulată și explodată în cele patru episoade din Scene dintr-o căsnicie, sub o formă atât de curată și aproape desăvârșită, pare să reprezinte echilibrarea, poate chiar achitarea necesară. Mecanismele lăuntrice ale fiecărui artist acționează, folosindu-se de viața pe care el le-o oferă. Dar în artă nu se reflectă decât ceea ce se reflectă; arta nu ia mai mult decât are nevoie. Arta curăță și dă la o parte ce e de prisos; nu vrea să știe. Creația e un proces irepetabil și profund personal.
Empatie, contact direct și luptă
E un lucru cunoscut că viața unui creator îi este, mai mult sau mai puțin învăluit și modificat, material pentru operă. Și, în același timp, se știe și că empatia, simț profund dezvoltat al unui creator, îi permite acestuia să creeze artă despre lucruri pe care nu le-a trăit pe pielea lui. Dar Foamea lui Knut Hamsun nu se putea scrie din experiența vecinului. Oricărui artist îi este necesar un contact direct cu realitatea brută, decăzută, ispititoare și nedreaptă, căruia îi face față cum poate mai bine, chiar dacă acest contact înseamnă, pentru unii, să trăiască de pe o zi pe alta și să nu aibă ce mânca, iar, pentru alții, să cunoască îndeaproape tipologii umane dintre cele mai șocante, contradictorii, degradate, putrede, etc.
Altfel, cu ce s-ar lupta? Dacă artistul nu poate fi numit guter Mensch, nu înseamnă că nu se luptă cu nimic (sau că nu tinde să devină un guter Mensch). Fără să vreau să găsesc o definiție unui lucru atât de amplu și în continuă schimbare, mi se pare de multe ori că arta e o luptă și că orice operă înfățișează, într-un fel sau altul, fie un triumf, fie un eșec, fie ambele simultan.
O graniță subțire
Lucrurile sunt fragile. Delicate, mai degrabă. În special când e vorba de un spațiu atât de nuanțat și imprevizibil cum este cel dintre viață și creație – și când calitatea celei de-a doua nu poate fi stabilită după reguli de neclintit. Prin urmare, nu zice nimeni că orice bun muzician trebuie să fie neapărat și un om rău. Poate, mai degrabă, un om încercat. Nu înseamnă nici că oamenii buni sunt negreșit artiști slabi (orice ar fi, nu e o ecuație matematică). Și, bineînețels, nu zice nimeni că, automat, orice muzician prost, devenind și om rău, va deveni un muzician bun; nu oricine căruia i se năzare să devină excentric și să adopte o rebeliune artificială sau un stil de viață nonconformist va fi automat transformat în artist. Dacă te comporți mizerabil și apoi adaugi, la final: da, da’ sunt artist, n-ai făcut nimic. Granița dintre autenticitate și impostură e foarte subțire, dar fascinant de urmărit.
Iar în cazul artiștilor mari pe care lumea îi judecă pentru viața pe care au dus-o sau pentru personalitatea lor dificilă, mă întreb doar atât: Cum s-ar putea aștepta de la cineva care sparge bariere în artă să urmeze reguli convenționale în viață?
Pretexte și reguli
Viața și arta sunt două lumi ale aceluiași om (sau ale aceluiași artist); două lumi legate, dar, în fond, separate. În mod natural, se influențează reciproc. Și fiecare dintre ele influențează, vrând-nevrând, și percepția consumatorilor de artă asupra celeilalte. Uneori, cred că s-ar putea spune că talentul e înnăscut, dar a trăi e ceva ce se învață. De asta cred că indulgența față de viața cuiva e o atitudine mai potrivită, decât indulgența față de arta lui. Cred că mila e mai utilă sau constructivă în viață, decât în artă.
Ce lasă un artist în urmă e ceea ce lasă în urmă. Faptele diverse și curiozitățile mai mult sau mai puțin șocante din viața lui sunt, până la urmă, mondenități de amintit la cafea, atunci când subiectele de discuție s-au terminat. Mondenități care ne apropie sau, cel mai adesea, în cazurile nefericite, ne îndepărtează de creația respectivă. Fie că ne place sau nu, deseori, ele reprezintă un pretext, un mediator sau un opritor în drumul nostru către creația respectivului artist. Uneori, un mediator necesar – de exemplu, dacă ești într-o perioadă în care ai o atracție față de cultura chineză, acest detaliu din viața ta personală te poate ajuta să descoperi literatura lui Gao Xingjan (căruia, dacă n-ar fi fost chinez, poate că nici nu i-ai fi acordat atenție – sau, în orice caz, nu acum).
Evit să vorbesc despre jocul lui Kevin Spacey din American Beauty. De fapt, evit să vorbesc despre Kevin Spacey. Uneori, e atât de greu de deosebit ce e adevărat de ce e lovitură mediatică, încât nu știi ce poziție să iei. De ce aș crede ce zice presa? De ce n-aș crede ce zice presa? De ce l-aș apăra pe acest om (doar pentru că-l admir ca artist?) și de ce l-aș acuza (doar pentru că așa zic ei?)? Aflând de abuzurile pe care actorul le-ar fi făcut de-a lungul timpului, m-am îndepărtat instinctiv; îmi exprim mult mai rar și mult mai reținut admirația față de el. Sau mi-o exprim, adăugând la final un „păcat că…” – și apoi mă întreb dacă eu însămi pot să aplic în totalitate ceea ce susțin în aceste paragrafe. E doar un exemplu. Puţini sunt cei pe care îi admirăm şi ca artişti, şi ca oameni. Și, în cazul versiunii umane a unui artist, de multe ori admirăm sau respingem nimic mai mult decât o imagine pe care ne-o prezintă mass-media. În astfel de cazuri, mă gândesc că arta e mai credibilă și mai sigură decât viaţa. Mai verificabilă, mai stabilă, mai de încredere.
Nu o să fac o clasificare a viciilor și a faptelor care sunt de iertat și a celor care nu. Nu vreau să iau apărarea oamenilor dificili, imposibili sau (in)contestabil „vinovați” – fie că rezonez cu opera lor, fie că nu. Cred că nici viața și nici arta nu pot fi puse în șabloane și, mai ales, în același șablon; nu putem judeca artiștii la fel cum judecăm pe oricine altcineva din jur (mai ales când e vorba de artiștii care s-au stins din viață – ce lecție moralizatoare le-am mai putea oferi acum?), și nici nu le putem judeca acțiunile după aceleași reguli. Cred că e nepotrivit, pentru că, în fond, le consumăm arta, și nu viața.
Mircea Cărtărescu spunea ceva de genul: „Dacă trăiești numai în România, e posibil să nu-ți dai seama că e ceva în neregulă cu lumea din jur..."
Problema nu e asta, problema e că noi, ca societate, cu toate moștenirile traumatice acumulate de-a lungul timpului, cu toate lecțiile despre frică, limitare, singurătate și lipsă de încredere în Citește mai mult
Ilinca Prisăcariu ne povesteşte despre proiectul Hei, pisi!: "Nu m-am așteptat să mă sune părinți care să își exprime entuziasmul pentru faptul că copiii lor participă la un astfel de Citește mai mult
In/sight: 21st century love story, a frame for the sky, about memory/about oblivion, aliens in your hometown...
E un sentiment de reticență și nesiguranță care mie mi se pare ușor de înțeles. Te confrunți cu o situație atât de nouă și schimbări radicale în stilul de viață Citește mai mult
Mi-aș dori să vorbim despre artă fără teama de a fi judecați, de a le vorbi unor oameni ale căror păreri nu s-au întâlnit niciodată cu ale noastre. Mi-ar plăcea să Citește mai mult
Nu e vorba doar de artisti si doar de arta. Daca dorim sa avem o mentalitate sanatoasa, trebuie sa apreciem, ce ofera o anumita persoana, ce lasa in urma. Viata personala a unui om e strict ‘personala’.