Te trezești de dimineață obosit. Bei un pahar de apă și pui de cafea. Între timp te speli și pe dinți. Scuipi pasta în timp ce auzi ibricul clocotind. Îți prepari ovăzul aproape în același fel, fără a zăbovi prea mult. Te pregătești pentru o zi în care trebuie să fii activ – să mergi la muncă, la ore sau la cursuri. Îți zici că azi o să faci față cu o singură cafea și tragi de ea, chiar dacă știi că îți începi ziua mințindu-te frumos. Alegi haine care corespund imaginii actuale pe care ceilalți o au deja despre tine. Te bucuri că azi nu plouă și că mai ai un pic de vreme până să fii aruncat propriu-zis în agitația unei zile la sfârșitul căreia abia aștepți să te duci la sală sau la un cerc de art-terapie, așa, ca să te simți viu, măcar pentru o oră. Îți vezi de treabă, mănânci prânzul, nici nu respiri bine și seara, cu puțin noroc, te trezești înapoi lângă colegul de apartament sau lângă familia ta iubitoare. Ești deja aici de treizeci de ani, deci se presupune că ai propria familie și ți-ai botezat copilul cu un nume modern. Ai ceva rate la bancă și mergi în vacanță de două ori pe an unde bei, mănânci, dormi și mesteci orbit, ignorându-ți odrasla pe care o lauzi, însă, prietenilor tăi, apăsând ferm pe cuvintele „talent’’, „așa ceva n-ai mai văzut’’, „e o figură’’ , mai ceva ca pe accelerație. Ești un adult fericit cu o viață aranjată și totul pare superb și plin de sens. Ai job-ul visat la 20 de ani, o soție minunată și o pereche de gemeni care știu deja să se încalțe singuri. Nu ești foarte religios, dar cochetezi cu ideea de spiritualitate și ești nostalgic după anii din tinerețe în care experiențele cu alcoolul și drogurile ajungeau mereu aproape de limită. Îți spui că acum te-ai liniștit, că ai devenit un adult matur și responsabil, capabil de autocontrol, care nu sare niciodată măsura celor două pahare, devenite brusc cinci sau a gogoșilor mâncate pe sub mână. Sau, din contră, poate te apropii de 50 de ani și încă nu ești căsătorit, ai un serviciu la care nici măcar nu te-ai gândit că o să existe când erai în facultate, ai suferit de o boală gravă pe care ai învins-o glorios iar acum ești un adevărat model pentru adolescenții și studenții pe care îi întâlnești în parcul unde alergi.
Omul la puterea a doua
Iată două povești plauzibile ale unor oameni care probabil s-au întâlnit astăzi la brutăria din colț. Unul a ales pâine neagră cu semințe, celălalt și-a luat baghete franțuzești. Bineînțeles, asta contează mai puțin, pentru că realitatea lor este atât de relativă, încă e foarte posibil ca ea nici măcar să nu existe. De fapt, ea ar putea fi ori produsul imaginației unui alt om care și-a petrecut o după-amiază scriind prezența, ori mâna unei divinități cu foarte-foarte mult timp liber, căreia îi place să spună povești cu ajutorul oamenilor, în limita stocului disponibil.
De câte ore dispune Dumnezeu într-o zi și cum reușește el să aranjeze atât de milimetric viețile fiecăruia dintre noi astfel încât să ne păstrăm iluzia unicității și a unei vieți deloc monotone? Un calcul logic ne-ar spune să înmulțim numărul actual de locuitori al planetei cu douăzeci și patru. Dar cum rămâne cu ceilalți factori, la care Dumnezeu s-a gândit în cele cinci zile de dinaintea creației omului? Furtuni, uragane, erupții vulcanice, cireși, lalele, albine și miei – toate necesită un pic de atenție și din partea Lui, întrucât omul nu va fi niciodată suficient de capabil să se preocupe de sistemele din afara sa fără să provoace și un mic fiasco. Ceva mai mult, nimeni nu îi cere acestei ființe (plămădite în a șasea zi, după ce toate lucrurile au fost deja aranjate pentru bunăstarea și liniștea ei sufletească) să se mai preocupe de inutila grijă a conservării mediului înconjurător, pentru că cineva o face neobosit, 24 din 24.
E de apreciat și ar trebui ca acest lucru să ne bucure, întrucât există deja o entitate care pune piesele de puzzle împreună. Dar ce se întâmplă în momentul în care (din fericire sau din păcate) ne dăm seama că și noi suntem o parte dintr-un joc cu reguli bine prestabilite? Cum reacționăm când suntem puși undeva la mijloc, fiind mereu înconjurați de alte mici bucățele mai mult sau mai puțin aleatorii, fără posibilitatea de a migra măcar la marginea jocului? Ne revoltăm și protestăm crezând că astfel ne putem dobândi libertatea sau ne vedem tăcuți de treabă?
E un sentiment de reticență și nesiguranță care mie mi se pare ușor de înțeles. Te confrunți cu o situație atât de nouă și schimbări radicale în stilul de viață Citește mai mult
„N-a renunţat niciun copil. Sunt elevi care n-au posibilităţi, familii care nu au un telefon, care n-au curent electric măcar. Aşa că profesorii diriginţi s-au urcat în maşina şcolii şi Citește mai mult
Mircea Cărtărescu spunea ceva de genul: „Dacă trăiești numai în România, e posibil să nu-ți dai seama că e ceva în neregulă cu lumea din jur..."
Ilinca Prisăcariu ne povesteşte despre proiectul Hei, pisi!: "Nu m-am așteptat să mă sune părinți care să își exprime entuziasmul pentru faptul că copiii lor participă la un astfel de Citește mai mult
Problema e: cât de real a fost acel imbold pentru scris. A fost un lucru conjunctural sau adolescentin? Dacă e doar atât, se pierde, pentru că scrisul e o muncă. Citește mai mult
Ionuț Coman ne povestește despre proiectul Laboratoare Rurale și primul laborator de informatică amenajat de la zero...