Copii puși să mănânce săpun dacă vorbesc urât. Profesori alcoolici care vând acadele în timpul orei de franceză. Elevi care se culcă și se trezesc cu frică în fiecare zi. Ascultări fulger dacă te uiți la ceas, sau dacă plouă afară. Nu, nu vorbesc de un roman scris de George Orwell, nici de cenzura comunismului; vorbesc despre învățământul românesc. Mai mult, nu vorbesc de viața bunicilor sau a părinților noștri, ci despre ce se întâmplă acum. Copilăria și adolescența noastră se compun din astfel de mici tablouri, pe care, fără să ne dăm seama, le acoperim, le ascundem undeva în amintirile noastre alb-negru. Ele ne fac adulții sau aproape adulții care suntem astăzi. Confuzi. Depresivi. Hipersensibili. Cu commitment issues. Anxioși. Mereu stresați sau can’t-be-bothered. Introvertiți cu mustrări de conștiință sau extrovertiți cu tendințe extremiste. Dependenți de validare.
Ne place sau nu, suntem, în mare măsură, creațiile sistemului de învățământ în cadrul căruia am crescut și ne-am dezvoltat. Repercusiunile faptului că acesta este unul prăfuit, defect de la grădiniță până la facultate, se văd în modul în care ajungem să ne raportăm unii la ceilalți. Cum ne comportăm în grupuri. Cum vorbim cu cei aflați pe altă treaptă socială.
Vorbeam zilele trecute cu o prietenă despre cerneală colorată și cum colecționam rezervele. Mi-a spus că, dacă ar fi scris vreodată cu așa ceva la școală, în generală, diriginta i le-ar fi turnat în cap. M-am gândit că o asemenea reacție ține de o disciplină falsă, de o frustrare pe care elevul n-ar trebui să o simtă, mai ales să sufere de pe urma acesteia. Ce vreau să spun e că replica nu a fost: „diriginta nu m-ar fi lăsat să le folosesc la ore”, ci „diriginta mi le-ar fi turnat în cap”. Diferența dintre cele două exprimări constă în modul în care profesorul rezolvă în general o problemă.
Am început să adun mai multe povești de la oameni cu care am copilărit, dar și de la studenți care au crescut în alte orașe, dar au avut parte de un mediu școlar asemănător.
„La grădiniță, educatoarea lega, fără știrea părintelui, mâna copilului stângaci ca să îl învețe forțat să scrie cu dreapta. Asta doar pentru o zi. Și a reușit, dar copilul scrie absolut oribil cu dreapta și în rest face totul cu stânga în continuare.”
Da, totul începe de la 3-4 ani, când cea care ar trebui să aibă grijă ca tu să te joci și să te dezvolți corect aleargă după tine cu un băț pentru că n-ai pus o jucărie la loc, sau țipă la tine când îi spui că tu nu vrei să te joci cu lego, pentru că nu-ți place. Și de aici totul se înrăutățește. Indiferent de școala la care te nimerești. Indiferent dacă aceste lucruri te-au afectat direct sau ai fost doar părtaș și indiferent dacă îți amintești acum clar, sau ai ales cândva inconștient să reprimi tot ce ai simțit.
Mulți își aduc aminte de școala primară cu nostalgie, pentru că au avut o învățătoare deschisă, plăcută, care se comporta ca un om nu numai cu părintele care-și aducea copilul să învețe, ci chiar și cu elevul. Alții n-au avut asemenea noroc. Alții și-au petrecut 4 sau 5 ore pe zi, timp de 4 ani (ani foarte confuzi) învățând să scrie, să citească, să respecte drepturile celorlalți printre țipetele persoanei instruite și plătite, din nou, ca tu să te dezvolți într-un mediu cât mai armonios.
„Pentru că eram înaltă cât învățătoarea și poate mai masivă decât ea, mereu a avut pretenții mult mai mari de la mine. Dacă se întâmpla ceva în clasă, era vina mea. Îmi zicea mereu că de la mine nu se aștepta la așa ceva, voia maturitate din partea mea, în clasa a treia. Nu înțelegeam prea multe pe atunci.”
Din generală, se schimbă treaba. Nu pentru că țipetele încetează, să nu mă înțelegeți greșit, ci pentru că vin de la persoane diferite, cu cerințe diferite, care știu să te jignească și să te facă să te simți ca un nimic în mod diferit. Te lovești constant de satisfacția cadrelor didactice de a ataca pe cineva în fața clasei. Există o diferență între a mustra un copil pentru că nu a dus la îndeplinire o sarcină, și a determina tot colectivul în care acesta își petrece copilăria să îl excludă. O diferență pe care prea mulți oameni nu o înțeleg.
Apare veșnicul „tu tragi clasa în jos”, „de ce nu te mulți în altă școală?” . Nu știu ce câștigă profesorii dacă un anumit elev este marginalizat. Nu știu dacă este vorba de un câștig financiar, de orgoliu sau de o traumă prin care și ei au trecut cândva; dar nici nu vreau să știu. Vreau doar ca aceste persoane să nu mai activeze în învățământ, pentru că nu e locul lor aici.
„La fizică, n-am înțeles niciodată nimic. Profa lucra doar cu cei care erau olimpici. Când știam că vine ora de fizică, tremuram și plângeam; eram îngrozită că rămân repetentă sau corigentă. Când ajungeam acasă plângeam în fața caietelor cu mama. Ulterior, am reușit să înțeleg toate lucrurile astea în liceu, datorită unui profesor foarte bun de fizică. La un moment dat, prima profesoară m-a scos la tablă, n-am înțeles, colegii râdeau, dar ea nu a făcut nimic ca să-i oprească. Nu avea dorința să ajute persoanele care nu se descurcau, din contră, făcea remărci ca sa fie excluși din colectivul clasei. I really hate this woman.
La română, am mers la olimpiadă și nu știu exact, am greșit ceva și n-am trecut la etapa următoare. Profesoara m-a întrebat, în fața clasei, cum am mers eu la olimpiadă, ce așteptări aveam, având în vedere că eu nici nu știu să despart în silabe. Eu n-am înțeles la ce s-a referit, pentru că nu îmi amintesc să fi avut un astfel de exercițiu sau să nu fi știut. De atunci, foarte mult timp colegii au râs de mine că nu știu să despart în silabe.”
La toate aceste lucruri, se adaugă, într-un acces de mânie complet nefondat, abuzurile fizice.
„Am avut un profesor de religie, în generală, care era foarte agresiv. Din cauza unui conflict de idei între el și un elev, țin minte ca l-a prins pe scările școlii și l-a bătut. Ulterior a fost dat afară.”
Acesta e un caz fericit, când directorul școlii nu este corupt, când se lasă la o parte nepotismul și se pune pe primul rând bunăstarea elevului. Ce se întâmplă când copilului îi este frică să spună părintelui că a fost abuzat, știind că părinții nu îl vor lua în serios? Ce se întâmplă când profesorul are relații cu inspectorul școlar? Sau chiar și atunci când școala nu are destui profesori și nu-și permite să-l dea afară? Nu se întâmplă nimic.
Elevul crește și ajunge, în sfârșit, la liceu. E din ce în ce mai aproape de maturitate. Cunoaște conceptele „a avea drepturi” și „a avea dreptate”. Părinții i-au spus că profesorii vor avea o altă atitudine față de el, pentru că, ei bine, „ai crescut și se așteaptă ca tu să te comporți responsabil”. Elevul e fericit că a scăpat de haosul din generală, iar în multe cazuri chiar așa este. În alte cazuri, lucrurile stau altfel, așa cum ne povestește și Bianca în articolul ei, „Răbufniri în decalitri” pe care îl găsiți aici:
„În liceu am învățat ce înseamnă să fii umilit în fața clasei, ce înseamnă să se ceară de la tine penibil de mult, în timp ce persoanele a căror îndatorire e să te învețe și să te ajute nu dau doi bani pe tine, ce înseamnă să te culci și să te trezești cu o frică statornică-n tine”
Da, frica e materia care vine la pachet cu adolescența pentru unii dintre noi. E un opțional obligatoriu, ca restul opționalelor ce se impun la clasă, de altfel. Dacă nu ne determină să ne mutăm la alt profil, sau să abandonăm învățământul complet, atunci am trecut-o cu brio. Când oamenii se simt mici și inutili, își varsă furia asupra celor neajutorați, pentru a se simți și ei superiori față de cineva, chiar dacă acei cineva le plătesc pensiile până la urmă.
„În liceu, am fost făcută de profesorul de matematică «ratată» la clasa iubitului meu, când l-a felicitat pentru că a fost prezentatorul balului.
A spus și că «au intrat în (trupa de) teatru (a școlii) niște ratați și nu înțeleg cum, dar nu le spun numele… adică prietena aia a ta ». M-a întrebat, de față cu toată clasa, cât am luat la admitere și dacă am intrat pe pile. Că nu iau bacul. Lui tata i-a spus că mai are un loc pentru mine la pregatire, deși tata nu l-a întrebat. O dată, m-a chemat la tablă, dar când m-am ridicat a zis: «Lasă, mai bine sa iasă unu care știe, că nu am răbdare».
Diriginta m-a întrebat unde vreau să dau. Și, față de ceilalți din clasă care au vrut toți la medicină, eu am vrut la ingineria mediului. Ea mi-a răspuns în râs că o să îi plantez copaci în curte când o sa fiu mare .”
Cadrele didactice au moduri diferite de a te face să simți că nicăieri nu este locul tău, încercând să te pună la pământ de atât de multe ori încât să renunți și să pleci la alt liceu; de parcă asta ar fi soluția! Acum, privind puțin în urmă, am realizat că noi, elevii, nu suntem priviți ca elevi, ci ori ca trofee cu ajutorul cărora profesorii își formează o reputație, ori ca obstacole în carieră.
„Diriginta mea, cea mai evil femeie ever, nu îți dădea dreptul la opinie, spunea ca opinia noastra nu contează. Nu nota niciodată testele după un punctaj. Elevii care erau de 10 luau 10 mereu. Îți dădea testul fără să îți explice ce ai greșit, doar cu o notă pusă pe el. Spre exemplu,eu mereu am luat 7, 8 și 9, dar niciodată justificat de ce. „
Este vina profesorilor plini de frustrări și ură? A sistemului care duhnește a comunism și a naftalină? A elevului care tace mâlc și înghite orice?
Cert este că, ușor, în timp, toate se adună, chiar dacă nu-ți dai seama. Rata abandonului școlar crește, iar profesorii dau vina pe sistem sau pe mediul de acasă. Lumea continuă să spună, în 2020, că bătaia e ruptă din rai, că doar prin aceste abuzuri copilul învață cum e viața adevărată. Elevi cu note foarte mari clachează la bacalaureat, ajungând la 17 ani să se simtă sătui și obosiți. Iar tu, la job, realizeazi că nu aplici mai nimic din ce ai învățat prin școală și te gândești dacă să riști să-ți pui copilul să învețe în România, sau dacă ar fi mai bine să vă mutați în Italia unde „vei șterge pe jos”, exact așa cum ți-a spus profesorul de franceză din generală că vei face.
Mircea Cărtărescu spunea ceva de genul: „Dacă trăiești numai în România, e posibil să nu-ți dai seama că e ceva în neregulă cu lumea din jur..."
Când România este pe primul loc în UE la numărul de sarcini nedorite în rândul minorilor, noi ne simțim atacați de limbajul necorespunzător.
Greșelile tale îți pot oferi idei de aur, dacă nu le bagi sub preș. Știi citatul ăla dintr-o carte pe care nu a citit-o nimeni: “If you stumble, make it Citește mai mult
E un sentiment de reticență și nesiguranță care mie mi se pare ușor de înțeles. Te confrunți cu o situație atât de nouă și schimbări radicale în stilul de viață Citește mai mult
În aceste timpuri instabile, ne-am gândit să vedem cum gestionează prietenii noştri din alte ţări această situaţie
Ilinca Prisăcariu ne povesteşte despre proiectul Hei, pisi!: "Nu m-am așteptat să mă sune părinți care să își exprime entuziasmul pentru faptul că copiii lor participă la un astfel de Citește mai mult
Din păcate învățământul nu atrage cele mai competente persoane, nu știu de ce, e o muncă mult prea grea remunerată mult prea puțin ?! Să știi că și la noi situația e similară, T are foarte mulți profesori incompetenți la care se adaugă cei care nu știu să vorbească engleză, believe it or not ! În țara asta numai cei care nu au reușit nicăieri se duc în învățământ, “notele” cu care se intră sunt minime, again nu știu de ce. Abuzul fizic probabil că e inexistent, dar nu și cel psihic. A avut și T și prietenul lui o profesoară pe care când am întâlnit-o m-am șocat, am crezut că e bogan druggie ( mahalagioaică care se droghează). Prietenul lui a ajuns să facă isterii (literalmente) când trebuia să meargă la școală. Eu lui T i-am spus deal with her or ignore her. Din fericire (sau din cauză ?!) T e mai thick skin. Așa că există bad examples în toată lumea, nu știu dacă fuga din țară ar rezolva asta. Desigur la voi totul e exacerbat de “educația” comunistă pe care profesorii voștri au primit-o, sau mai bine spus, îndurat-o.
Despre pedeapsa corporală știu că sunt mulți care încă o consideră “bună”. Eu nu am reușit să i-o aplic lui T, nu pentru că s-ar fi răzvrătit sau plâns, din contră, când am încercat, a devenit instantaneu atât de trist și tăcut încât m-a speriat mai mult decât dacă ar fi urlat din răsputeri (you kids are “funny”, definitely diferent sort!).
De aceea CONCLUZIA e că toată speranța e în voi. Și sunt foarte sinceră când spun că de abia aștept ca voi să schimbați lumea (not being ironic at all !!).
PS De ce copii nu pot să exprime tot prin ce trec, ar intra adulții în pământ de rușine! T mi -a spus la 12 ani: “Mum, you know Peeta made me eat sope when I was little (mergea la îngrijitoare). Nu pot să-ți povestesc ce am simțit !