Cine mai ştie în ziua de azi cum să se comporte? Orice spui, cineva o să găsească un motiv să fie ofensat. Zici şi tu o glumă şi gata cearta! Plină lumea asta de ofensaţi şi political correctness, vai de viaţa şi de zilele mele!

Vă e cunoscut discursul? Mie da. E o reacţie naturală, normală. Trăim într-o societate în continuă schimbare în care tinerii sunt din ce în ce mai conştienţi de fenomenele care au loc pe plan global şi au mijloacele necesare să se informeze (unii o fac mai bine, alţii mai puţin bine). Inevitabil, îşi asumă poziţii sociale, culturale, politice (unele mai fundamentate, altele mai puţin). Iar în momentul în care oamenii îşi asumă poziţii, au loc dezbateri.

Discuţia despre sensibilitatea zoomer-ilor a apărut des în conversaţii de tot felul, cu prieteni, cu colegi, cu profesori, cu membrii ai familiei. Şi de foarte multe ori, a fost privită cu dispreţ, cu dispreţul paternalist al grupului care ştie deja că viaţa e fundamental nedreaptă, ce atâta filosofie! Ne-am găsit noi să vă ţinem teorii!

Ei bine… dacă ne-am găsit noi să vă ţinem teorii despre violenţa de gen (mă rog, n-am început noi), e pentru că 35% dintre femei sunt victimele violenţei fizice şi/ori sexuale – asta fiind doar una dintre crimele care se comit împotriva femeilor. Dacă ne-am găsit noi să vă debităm despre urgenţa climatică, e pentru că mai trebuie să aşteptăm două grade celsius de încălzire globală până să rămânem fără 99% din recifurile de corali şi cu 6 (sau 10) milioane de locuitori de coaste care vor fi profund afectaţi de ridicarea nivelului mării. Dacă vorbim despre drepturile LGBTQ+ e pentru că în şapte ţări apartenenţa la o astfel de comunitate echivalează cu o condamnare la moarte, iar în celelalte 61 este criminalizată. Iar dacă o tot dăm cu toleranţa şi incluziunea e pentru că discriminarea pe bază de rasă, etnie, aparteneţă culturală, religie şi stare de sănătate sunt încă în floare. Şi cred că mai avem vreo 15-16 probleme.

Ca să fiu mai exactă, suntem (cred, sper) mult mai conştienţi de sistemele opresive care ne înconjoară şi le vedem în ansamblu, adică atât funcţionând la nivel macro (politică, economie, războie, discriminare instituţională), cât şi la nivel micro (cutume, norme de comportament, stereotipuri, glume, cuvinte ofensatoare, discriminare la nivel interpersonal). Mai mult decât atât, suntem în contact constant cu tineri din alte ţări, atât în mediul online (prin meme-uri, comment-uri, like-uri, share-uri), cât şi offline (prin proiecte internaţionale, călătorii sau pur şi simplu întâlnindu-ne cu oameni – de obicei studenţi – străini care se află la noi în ţară). Dacă mătuşa spune o glumă rasistă acasă cu alte mătuşi, se chicoteşte şi atât. Dacă eu spun o glumă rasistă la un party la care mai sunt prezenţi doi studenţi rwandezi, o studentă combodgiană şi o studentă palestiniană, lucrurile stau diferit. Iar dacă stau la masă cu ceea ce mătuşa ar considera că sunt 4 bărbaţi şi 5 femei, s-ar putea ca în realitate să nu fie aşa. Scurt şi la obiect, zoomerii trebuie să stăpânească o gamă poate mai largă, sau poate pur şi simplu diferită, de abilităţi sociale şi comunicaţionale.

Majoritatea celor care citesc acest articol, sunt, cel mai probabil, într-o poziţie privilegiată: au acces la internet, probabil o locuinţă, ştiu să citească şi probabil nu trebuie să se confrunte în fiecare zi cu evenimente care le-ar pune viaţa în pericol în mod direct. Am spus probabil cu un motiv. Asta înseamnă că, de cele mai multe ori, conversaţiile pe care le avem în spaţiul public nu vor avea o consecinţă care ne-ar pune viaţa în pericol în vreun fel (adică nu ne pune nimeni pistolu’ la tâmplă). Dacă cineva spune ceva ofensator, în general, avem spaţiul public necesar pentru a discuta cine, cum, de ce, când, unde, cât a ofensat şi a fost ofensat.

Dar înainte să trecem la cele două probleme pe care le consider centrale pentru acest fenomen, ţin să menţionez că mă bazez pe concepţia conform căreia libertatea mea se întinde până la limita libertăţii celuilalt, în condiţiile respectării intergrităţii fizice şi psihice a tuturor oamenilor.

Aşa, revenind.

Prima problemă se referă la cel care este ofensat. Este oare exagerat să ne supărăm dacă verişorul sau profesorul face o remarcă, o glumă sau un gest cu tentă sexistă? Sau dacă prietenul nostru nu ni se adresează cu pronumele personal pe care îl agreăm? Poate că e. Poate că nu e. Cum spuneam, e foarte posibil ca persoana ofensată să găsească în mod justificat o legătură puternică între obiectul cu caracter ofensator şi un sistem opresiv care îi afectează în mod negativ existenţa. Iar emoţiile sunt fenomene spontane, profund subiective, putem să ne batem în piept cât vrem dacă ele ar trebui sau nu să fie acolo, oricum sunt. Întrebarea e cum se manifestă aceste emoţii. Ceea ce poate face persoana ofensată este să se întrebe dacă ofensatorul respectiv a avut într-adevăr intenţia de a răni sau este pur şi simplu inconştient că ceea ce spune sau face este dureros. În cazul în care avem de-a face cu a  doua situaţie, e momentul pentru educaţie, iar educaţia nu se face cu furie, umilire şi ură. Se întâmplă de atât de multe ori ca unii oameni să nu aibă habar că un anumit act este jignitor, şi asta nu pentru că s-a trezit generaţia noastră să găsească noi motive de supărare, ci pentru că ele ies la suprafaţă.

A doua problemă se referă la cel care ofensează. În general, am observat o atitudine extrem de defensivă în rândul acestor persoane (din a căror grup fac şi eu parte uneori). Se întâmplă des ca o persoană care ofensează să se apere cu argumentul sensibilităţii exagerate, acuzând ofensatul că ia lucrurile prea în serios, că nu are simţul umorului, că are pretenţii prea mari de la societate sau că nu are dreptate. La fel cum am menţionat la punctul anterior, s-ar putea ca cele două persoane să nu vorbească acelaşi limbaj cultural. Iar aici intervine o altă artă la fel de esenţială ca identificarea intenţiei, o artă pe care cel care comite o ofensă ar trebui să o stăpânească, şi anume arta de a spune „nu ştiam”. Da, s-ar putea ca interlocutorul tău să aibă o experienţă a realităţii total diferită de a ta. S-ar putea ca interlocutorul tău, datorită unor structuri sociale, politice, economice, istorice, culturale, să interpreteze lucrurile în mod diferit. S-ar putea să nu vorbiţi acelaşi limbaj cultural. Şi da, o persoană care spune ceva ofensator poate susţine că nu a vrut să rănească şi să accepte, în acelaşi timp, că a făcut-o. Şi culmea culmilor… s-ar putea ca amândoi să aibă într-o anumită măsură dreptate.

Deci da, în lumea noatră, a tineretului digitalizat al secolului douăzeci şi unu, ofensele se comit uşor şi se încasează greu. Dar asta e pentru că suntem mult mai expuşi. Trăind într-o lume interconectată, în care ultimele crime împotriva umanităţii sunt la un click distanţă şi în care stăm la masă cu oameni de pe tot mapamondul şi din toate clasele sociale, suntem predispuşi, condiţionaţi, tentaţi (uneori toate în acelaşi timp) să fim poligloţi cultural. În majoritatea cazurilor, suntem mai sensibili pentru că suntem mai transparenţi.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *