Nicăieri nu se observă mai clar dorința ca ceva să pară mai mult decât este așa cum se observă în domeniul artei. Nu de puține ori am rămas după un spectacol de teatru sau după un film la o serie de Q&A-uri doar ca să văd cum regizorii sau actorii rămân consternați în fața întrebărilor sofisticate și complet irelevante ale unor anumiți spectatori. Spectatori care caută înțelesuri ascunse în orice și care parcă încearcă nu să afle răspunsul la o curiozitate, ci să le arate celorlalți din sală: „uite cât de multe știu eu” sau „uite ce întrebări pot eu să pun, tu nici măcar nu înțelegi ce zic”. Aproape de fiecare dată, regizorul nu e dispus să intre într-un astfel de dialog, răspunzând cu „Nu cred că am vrut neapărat să arăt ceva prin asta. Pur și simplu așa își mănâncă personajul supa.”. Apoi sala râde.

De ce nu putem lăsa lucrurile să fie așa cum sunt? De ce căutăm o valoare inexistentă în multe așa-numite filme de artă? Și mai ales, de ce desconsiderăm atât de mult filmele de masă, catalogându-le imediat ca fiind inferioare?

Există două mari tendințe ale specialiștilor în domeniul cinematografic: 1. să exagereze calitatea unor filme, care se doresc a fi autentice și revoluționare și  2. să considere adeptul producțiilor de succes un om mediocru, superficial sau mai puţin inteligenţi. Uită, prin urmare, că scopul principal al vizionării unei producții cinematografice nu este să le dovedească oamenilor ceva, ci doar să-i facă să se simtă bine. Nu spun că spectatorul trebuie să iasă râzând din sală. Un film poate avea un impact puternic, o poveste complexă, o tematică socială și în același timp să fie un film la care să te simți bine. Cum e, de exemplu, 1917. În schimb, dacă după o vizionare simt că am irosit 3 ore din viață într-un cinematograf și ies din sală cu nimic altceva decât cu un gust amar, cum se întâmplă după Little Joe, mai contează că am văzut ceva despre o tematică interesantă? Mai contează dorința regizorului de a face ceva autentic sau că n-am mai văzut o asemenea producție până acum? Cu siguranță, nu. Tot ce-mi amintesc când văd undeva scris Little Joe e că este ceva ce nu mi-a plăcut deloc.

Citeam zilele trecute Idiotul și am dat peste câteva rânduri deosebit de interesante: „De pildă, unora dintre domnișoarelor noastre le-a fost de-ajuns să-și tundă părul, să-și pună ochelari albaștri pe nas și să-și spună nihiliste, pentru a fi sigure că, după ce și-au pus ochelarii, au început de îndată să aibă propriile lor convingeri”. Nimeni nu ilustrează mai bine ca Dostoievski acest fenomen social, dacă îl putem numi așa, care nu face mai mult decât să arate cât de ridicoli suntem în dorința noastră de a părea sofisticați… de a fi mai mult decât suntem de fapt.

Cât despre a doua tendință, pot spune doar că nu există o catalogare mai superficială decât atât. Ea provine, cel mai probabil, tot din aroganță. Vă asigur că un chirurg, după o zi plină de muncă, n-o să se uite la The Mirror al lui Tarkovsky, ci poate la He’s Just Not That Into You, La La Land sau All the Bright Places. La fel și un profesor universitar care predă fizică. La fel și Angela Merkel. De asemenea, vă asigur și că aceste persoane nu sunt cu absolut nimic mai prejos decât un om care are mintea îndeajuns de odihnită încât să se uite doar la filme de artă și care vorbește despre inutilitatea oricărui altui tip de producție cinematografică.

Prin urmare, mai bine ne dăm jos singuri ochelarii albaștri până nu uităm definitiv că îi avem puși acolo.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *