Text câștigător al call-ului de scriere creativă organizat de revista Copilot în perioada 15 aprilie – 15 mai 2020.

Ioana Toloargă

Motto: am crescut mare / am crescut destul / nu mă mai încape lumea dacă mai cresc / te iau și te pun pe umărul meu / hai, Doamne-Doamne, adormi pe umărul meu / hai, Doamne-Doamne, fă nani pe umărul meu / ține minte, te aștept mâine la Capitolina  / hai să ne mutăm împreună 

Tot trecutul s-a aşezat peste oraşul acela şi mie mi se părea greu de la funingine şi de la ploaie. Bălţi uleioase se scurgeau spre canale pe când Dumnezeu le-a scris o scrisoare părinţilor mei în care le explica de ce fiica lor nu va ajunge seara acasă. În  bucătăria apartamentului 9 de la etajul 2, mama a citit-o de câteva ori, şi-a făcut cafea şi s-a spălat de trei ori pe dinţi, apoi a citit-o iarăşi. După miezul nopţii o ştia pe de rost, a luat o gură de ţuică din ţuica tatălui meu, ca în noaptea în care mi-au dat dinţii, s-a aşezat pe prag şi m-a aşteptat. Tata nu a spus nimic, s-a uitat la ea stând în picioare, cu umerii lăsaţi, nu a vrut să citească scrisoarea. Până la urmă s-a dus şi s-a culcat în patul meu. A dormit în aceeaşi poziţie în care dormeam eu, cu picioarele la piept şi cu pumnii strânşi, mi se părea chiar că îşi mişcă buzele, că se ceartă cu îngerii lui şi că îşi scrâşneşte dinţii în somn. Mă întreb dacă el mă mai aştepta atunci când a închis ochii şi l-am auzit spunându-mi în gând: Noapte bună!, mă întreb dacă mai credea în mine ca atunci când împlinisem un an şi am ales briceagul lui cu două tăişuri de pe tăviţa cu daruri, guma de şters şi hârtia. Ştiu că atunci când m-am făcut mare, mama a spus că numai nişte părinţi tâmpiţi pot pune pe tăviţa cu daruri pe care se ghiceşte viitorul copilului lor chestii atât de stupide: un briceag, o gumă de şters şi o foaie (albă) nescrisă. ,,O foaie albă nu e niciodată cu adevărat albă”, i-am spus, ,,iar cu briceagul poţi scrie mai mult decât cu pana”, a zis tata. Replica mea a fost mai bună, până şi el a spus asta şi a râs.

Cea mai mare plăcere a mea din noaptea aceea a fost să îi privesc pe ei nefăcând, de fapt, nimic. Oamenii sunt mai adevăraţi, mai ei înşişi, atunci când nu fac nimic; pe sfântul principiu, toate familiile fericite sunt la fel, fiecare familie nefericită e nefericită în felul ei, putem spune că toate lucrurile făcute ajung cândva să fie la fel, în timp ce toate lucrurile nefăcute, toate acele lucruri netrăite, gândite dar nesfârtecate cu trupurile, toate lucrurile amânate sau nefiresc ucise pe dinăuntru ajung să fie nefăcute atât de diferit. Ziua următoare a fost fundamental şi iremediabil diferită de toate celelalte nu prin ceea ce s-a făcut, s-a zis, s-a trăit în apartamentul 9 de la etajul 2, ci tocmai prin ceea ce voit sau nu, gândit şi negândit, NU S-A FĂCUT.

Dimineaţă în pragul uşii deschise, au venit trei bărbaţi dintre care unul era  vecinul de la 1. Mama nu i-a întrebat nimic, scrijelea ceva cu briceagul pe tocul uşii când umbrele lor s-au lungit peste ea în lumina gălbuie a neonului de pe casa scării.

– Noi suntem din partea companiei Dumnezeu şi… am venit să ne cerem scuze pentru recentul incident şi pentru sistarea lucrărilor la fericirea dumneavoastră, a zis primul, care avea un crin în mână.

-Am să aştept trei zile, i-a răspuns mama.

-În schimb, compania Dumnezeu vă poate oferi o compensaţie…

-Compania Dumnezeu îşi cere, de asemenea, scuze pentru circumstanţele nefericite care au dus la producerea accidentului. Vă putem garanta că nu se va mai repeta cu viitorii (Arhanghelul a luat hârtiile de la înger şi căutându-şi ochelarii în buzunarul aripilor, a citit, căutând rândul, apoi bâlbâindu-se) doi…da, doi copii pe care îi veţi avea.

Vecinul de la 1 a privit în casă peste capul maică-mii şi atunci a venit tata. Nu se schimbase, era nebărierit şi mirosea a somn. Era încurcat.

-Cine sunt ăştia? a spus. Atât. 

Vecinul de la 1 a zis că bătuseră din greşală la el…. şi că i-a adus până sus, că mai mult nu ştie. Mama a tăcut, încă se juca neglijent cu lama cuţitului prin crăpături. Părea mai mică decât de obicei, mai ascuţită şi mai somnambulă şi dacă n-ar fi fost maică-mea, aş fi jurat că fumează (de parcă ar mai conta?).

-Suntem din partea companiei Dumnezeu. Pentru incidentul legat de fiica dumneavoastră. Am venit să ne cerem personal scuzele necesare, aşa cum prevede contractul, pagina 271, aliniatul 2, vă vom acorda o compensaţie pentru neglijenţa noastră care a dus la…

-Ce vreţi, de fapt, de la noi? S-a  enervat tata.

– Vrem să ştiţi că ne pare foarte rău, a spus îngerul.

– Asta scrie şi în scrisoare!

-Bine, uitaţi, să fim rezonabili… Accidente se pot întâmpla oricând.

-Dar ceea ce s-a întâmplat nu e legal, nu? Nu aşa prevede contractul, nu?(Habar nu am de ce s-a băgat vecinul. Cred că oamenii, mai ales cei bătrâni, sunt atât de  plictisiţi de vieţile lor încât le trăiesc pe ale altora, ascultă cu paharul prin pereţii subţiri ai blocului, prin pereţii subţiri ai timpului, prin pereţii subţiri ai sufletului, până când nu mai rămâne niciun perete…şi se face linişte. Mă întreb cum şi ce ştia despre mine, ce părţi din pseudoîntregul fiinţei mele pătrunseseră, încăpuseră în paharul lui, în urechea lui, în mâinile lui cu care sfârtecase carnea cât fusese măcelar, îşi mângâiase soţia, îşi bătuse copiii, tăiase ceapă, plantase şi îngrijise muşcate, încuiase şi descuiase uşi. Dar, să-l ia naiba…)

-Ce vreţi, de fapt, de la noi?

-Am avea nevoie de… Ne-ar trebui…

-Aţi avea nevoie de…?

– … să ne iertaţi. E în firea lucrurilor. Compania noastră e renumită şi nu îşi permite niciun fel de pierdere umană.

Mama s-a ridicat brusc şi l-a prins de aripi pe Arhanghelul Gavril care a scăpat foile şi crinul pe jos. Mama a călcat pe ele şi l-a trântit de tocul uşii.

– Ce s-a întâmplat de fapt cu fiica mea?

– Eu…. eu eram în concediul de odihnă şi nu am ştiut ce se întâmplă. Nu am fost acolo. Eu… am delegat pe cineva, ştiţi…. e o situaţie complicată.

– Tu erai îngerul ei, nu-i aşa? Şi mama aproape s-a luat la trântă cu îngerul Domnului.

Arhanghelul a ridicat repede toate documentele, îi tremurau mâinile şi a citit: „Compania Dumnezeu îşi cere scuze pentru sistarea temporară a lucrărilor pentru fericirea dumneavoastră. Incidentul petrecut…” (Iată cum îngerii lui Dummnezeu și-au spălat mâinile în apa Iordanului. Îngerii tăi, Doamne, s-au spălat pe mâini de moartea ființei acesteia, nu?)

Aici ar trebui să fie punctul culminant: mama ar trebui să îl înjunghie cu briceagul acela cu două tăişuri pe Arhanghel, sângele lui ar curge peste crinul alb (ciuntit) mutilat de tălpile mamei. Sau poate că tata ar putea smulge aripile îngerului şi să le agaţe pe peretele holului, ca pe coarnele cerbilor vânaţi. Dar adevărul este că nu asta aşteptaţi, nu asta aşteaptă cel care ascultă povestea aceasta, orcine ar fi el: climaxul vostru ar fi, desigur: şi atunci, pe vârful picioarelor, Dumnezeu a coborât şi şi-a cerut iertare, iar mama a înfipt cuţitul în pieptul Dumnezeului părinţilor noştri. Cine e Nietzsche pe lângă maică-mea, nu? Şi acest Dumnezeu muribund a căzut pe picioarele mamei mele şi i-a sărutat tălpile. Dar despre asta este vorba, tocmai despre asta: El nu a coborât, nu a venit să-i ceară iertare mamei mele, compania asta… nici nu ştiu dacă a existat vreodată, nu ştiu dacă a plecat pur şi simplu, ca să fiu onestă, nici nu îmi amintesc dacă la etajul 1 stătea un bătrân sau doar o învăţătoare necăsătorită despre care credeam, când eram micuţă, că mănâncă toţi copii neascultători. Maică-mea m-a aşteptat mai  mult de trei zile, iar tata a continuat să îşi scrâşnească dinţii în patul meu în fiecare noapte. Nu au mai avut copii. Eu am continuat să îi privesc în acestă infinită scurgere a timpului care nu mai era viaţă în care deveneau şi redeveneau ei înşişi nefăcând nimic. Cine a zis că nu poţi devenii cel ce eşti spălând vasele şi oftând sau spălând şi călcând hainele cuiva care nu le poartă niciodată….. care nu mai vine…. care poate nu mai e….? Cine a zis că o pagină albă e cu adevărat suficient de albă sau că un briceag şi o gumă de şters nu pot face din tine om mare? Şi, mai ales, cine a zis că îngerii surogat, cei care ţin locul îngerilor tăi cât sunt în concediul de odihnă nu pot face Alzheimer şi nu pot rătăci calea cea dreaptă, nu pot să uite că există Dumnezeu? Un înger cu Alzheimer nu este cu nimic diferit de un câine cu Alzheimer care uită care e casa lui şi nu mai ştie să se întoarcă, sau din contră, uită că Aici e casa lui şi moare aici, profanează locul cu făptura sa cadaverică. Cine a zis că eu nu am murit în burtica mamei mele, iar ea şi tata au uitat şi continuă să mă aştepte?

Îl văd. Tot trecutul s-a aşezat peste oraşul acela şi mie mi se pare greu de la funingine şi de la ploaie. Atunci când mă voi întoarce, Dumnezeu mă va ţine de mână, îmi voi aminti cine sunt, îmi voi aminti strada şi blocul şi… cine sunt mama şi tata. Şi totul va fi mai uşor. Până atunci, îi văd. M-am mutat împreună cu Dumnezeu și e bine. În casa noastră e lumină și e cald. Și e bine. Îngerii lui Dumnezeu și-au spălat mâinile și acum sunt curați. Final. 

Un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *