Scurtă introducere
Dacă mi-ar fi zis cineva în urmă cu câteva luni că mă voi întoarce la cărți despre război de bună voie, probabil nu l-aș fi crezut. Deși când eram mică aveam o pasiune nebună pentru cazurile de pe Discovery Crimes și îmi ziceam că într-o zi o să ajung și eu să anchetez o crimă, sângele prelevat la analize și la centrul de transfuzii e deja mai mult decât suficient.
Lecția numărul 1 sau Viitorul e ca un zbor eliberator
În luna martie, am început lectura dintr-un unghi destul de prietenos. Omul în căutarea sensului vieții de Viktor Frankl, medic psihiatru și fost prizonier al lagărului de la Auschwitz a fost ca un ceai cu ghimbir și lămâie înainte de începutul unei răceli de proporții. Practic, m-a pregătit pentru zilele lente și serile lungi petrecute între patru pereți, de una singură. Deși titlul sună clișeic, lecțiile medicului austriac sunt o introducere temeinică în logoterapie; o ramură a psihologiei care studiază sensul în viață, motivațiile oamenilor și cum putem să ne salvăm din punct de vedere psihic, când circumstanțele cu care ne confruntăm nu sunt cele mai favorabile. Pe scurt ți se spune să-ți orientezi gândurile și acțiunile spre un viitor ipotetic, pe care tu îl creezi începând cu momentul prezent. De remarcat e cum cartea începe cu adversitățile trăite în lagăr de autor și se termină cu acest mic ABC al logoterapiei.
La sfârșit, zâmbești și te gândești că dacă Frankl a putut să supraviețuiască pentru că s-a gândit la eliberare, la viitor și la soția lui, și tu poți să-ți gestionezi gândurile într-o direcție pozitivă. Trebuie doar să vrei.
Cu prilejul ăsta mi-am amintit de vorbele Fridei Khalo care zicea că la sfârșitul unei zile putem îndura mult mai multă suferință decât am crezut inițial. Se poate ca afirmația asta să fie cât se poate de adevărată, chiar dacă pe moment nu ne dăm seama și avem nevoie de timp pentru a asimila anumite experiențe și a ne detașa de ele.
Trăim o microistorie personală interconectată cu microistoriile altor oameni. Ceea ce ne unește e ceea ce, în același timp, ne și desparte: macroistoria. Istoria Mare, grandioasă, înfricoșătoare. Cu războaie, dezastre naturale, accidente nucleare sau pandemii. Ca să putem trece prin aceste evenimente, ele trebuie desfăcute în istorii mititele și personale, pe care deseori le citim sau le consemnăm noi înșine în jurnalele proprii.
Dacă-i război, război să fie!
Lecția numărul 2 sau E normal să simți tot felul de lucruri
Nu știu dacă putem să vorbim despre dragoste la prima citire. Dar în mod sigur, atunci când revii la un autor după ce ai fost ”sfâșiat’’ de cuvintel- macetă adunate din mărturiile unor oameni trecuți prin conflicte mondiale ca Războiul din Afghanistan sau cel De-al Doilea Război Mondial, poți spune că legătura voastră e mai mult decât un flirt.
Soldații de zinc, despre care am scris aici, e o mărturie a celor adunați în jurul primului conflict menționat. Interviuri ale rudelor care și-au primit fii plecați să lupte pe frontînapoi în sicrie de zinc, imposibil de deschis, dar și ale soldaților destul de norocoși să trăiască până la nesperații adânci bătrâneți sunt adunate cu calm și prelucrate uneori poetic, uneori sfâșietor de Svetlana Alexievich. Cartea se concentrează asupra existenței masculine, asociată cu lupta pentru victorie, indiferent de natura conflictului. Dar cum în orice ecuație e nevoie de minim doi termeni pentru a ajunge la un rezultat și în război e nevoie de femei pentru a ajunge la victorie.
Lecția numărul 3 sau Ești femeie, nu soldat! Chiar și așa, trebuie să fii mereu pregătită de luptă
Războiul nu are chip de femeie e, de data asta, o recompunere a atmosferei din armata sovietică în timpul celei de-a doua conflagrații mondiale. E cartea aia în care subliniezi cu creioane colorate pasaje usturătoare ca un amestec de spirt și betadină, pe care o citești greu. Cuvintele fiecărei femei atârnă ca un plumb în cârlig.
Poveștile femeilor și bărbaților se întâlnesc mereu undeva la mijloc. Nu putem spune exact cine a suferit mai mult. Ar fi nedrept să măsurăm asta în funcție de sexul cuiva. Ar însemna să facem abstracție de subiectivitatea și sensibilitatea umană, să continuăm să transformăm sentimentele în stereotipuri. E practic imposibil. Cum încadrezi ce simte o femeie după ce cară pe un umăr trupul inamicului sau prin ce trece un bărbat după ce a omorât pentru prima dată? Nu ar fi asta nedrept pentru ambele părți?
Lecția numărul 4 sau O lecție despre recunoștință
În lume, tema războiului e foarte des exploatată și cercetată: de la jurnalism investigativ, la literatură, cinematografie, uneori chiar și teatru. În multe din aceste domenii se urmărește senzaționalul, lucrurile văzute care fac cinste unei națiuni, despre care președinții vorbesc cu lejeritate, după o conferință de presă. Ce e în spate, rămâne departe de ochii lumii. Pentru că se vorbește, din nou, la nivel macro. Auzim despre războiul dintre forțele speciale americane și talibani, dar nimic despre soldații implicați direct. Știm ce s-a întâmplat la 9/11, dar nu știm nimic despre școlile copiilor din sudul Afghanistanului, bombardate într-o zi însorită de miercuri. Putem doar să fim recunoscători că suntem (aparent) în siguranță și că deocamdată rutina noastră nu este perturbată de un eventual raid aerian.
Ultima carte pe care o voi menționa, deși a fost a doua în lista lecturilor mele e Leii din Kandahar , o reconstituire a vieții cotidiene a maiorului american Rusty Bradley, din teatrele de război ale începuturilor anilor 2000. Scrisă de jurnalistul Kevin Maurer și prefațată de Adelin Petrișor, cartea ne apropie mai mult de oamenii despre care auzim în contexte foarte mari, pe un post de televiziune. În cartea lui Maurer, trecem de la general, la specific- uman. Citim despre lecții despre anduranță, reziliență, privare de libertăți în mod deliberat, despre conștientizarea unui drum dificil în care te înhami, fără să eziți și fără să te mai gândești la scurtături sau poteci lăturalnice.
Epilog
Dacă mâine ar trebui să plec pe front, ce fac cu siguranță nu aș fi gata. Cărțile te fac conștient, dar nu te pregătesc pentru experiența reală. Aș ezita și mi-aș imagina cele mai negative scenarii. Apoi mi-aș aminti de naivitatea unei fete care în urmă cu doi ani se plimba singură prin Mausoleul de la Shoah, uitându-se la fotografiile unor copii evrei, spunând în gând „Doamne, puteam să fiu în locul lor!„. Mi-aș aminti că am 20 de ani și am trăit patru vieți de copil, fiecare a câte 5 ani și câteva zile. Sau aproape două vieți de preadolescent care, pierdut în bucla timpului a renăscut pentru că răcit fiind, a lipsit o săptămână de la școală și se vede nevoit să repete clasa a treia, din motivele deja cunoscute.
Aș rememora momentele trăite până acum, aș trage aer în piept cu aviditate, dorind la parfumul de liliac să rămână prins în alveolele mele și… Aș pleca la război. Bineînțeles, sună copilăresc să faci asemenea supoziții. Dar asemenea uui copil căruia ideea de război nu-i este încă cunoscută, trebuie să continui să înaintezi pe un drum necunoscut, cu speranța că poteca ta se va termina undeva acolo unde nimeni nu a reușit să ajungă până acum.
Iar dacă faci unul sau mai multe dintre lucrurile pe care le făceam și eu, nu e greșit, dar poate vei vrea să iei în considerare alte obiceiuri de lectură...
Un bărbat pe nume Ove spune povestea unui om simplu, fermecat de ordine şi disciplină, care a privit de prea multe ori moartea în ochi. De atât de multe ori Citește mai mult
Poemele lui Louise Glück, câştigătoarea premiului Nobel pentru literatură, îți dau sentimentul că ți-ar împărtăși un secret...
Chiar dacă nu ne putem întâlni mentorii faţă în faţă de fiecare dată, cărţile lor ne oferă o şansă unică să-i cunoaştem mai bine.
Nu ne mirăm de ce fizica, chimia și biologia devin înfricoșătoare și anoste, iar copiii se refugiază discret în ecranele calculatoarelor, devenind victimele entertainmentului pasiv. Dacă nici una din sfere Citește mai mult
Citind tot mai multe cărți a le lui Modiano, se declanșează în tine o foame de a te impregna din ce în ce mai mult de universul lui.