O atmosferă stranie, într-o după-amiază fierbinte, cu contraste puternice. Puține elemente: o floare pe asfalt, o cheie, un cuțit, o mână de manechin. O casă goală, deloc luxoasă. Puține personaje: însăși Maya Deren*, apoi cineva într-o haină lungă, neagră, cu o oglindă în loc de chip și care ar putea foarte bine să fie Moartea, și, mai târziu, Alexander Hammid, al doilea soț al Mayei. Cheia transformându-se în cuțit, Maya stând la masă cu ea însăși – cu ea însăși multiplicată, în alte două trupuri, urcând și coborând treptele casei, privind de la fereastră strada goală, alergând, încercând să prindă din urmă Moartea (presupunând că acel personaj e, într-adevăr, Moartea), care luase floarea, privindu-se pe ea însăși alergând: ne plimbăm prin subconștientul cuiva, prin vis. Și se simte cât se poate de natural.
La început, intervine tendința firească de a găsi un fir narativ, o poveste, și de a o interpreta. Într-un astfel de caz, e greu de spus că un anumit lucru înseamnă, negreșit, asta. E greu de greșit și e greu de avut dreptate, dar e, cred, destul de simplu să guști un film ca Meshes of the Afternoon (scurtmetraj experimental realizat de Maya Deren și Alexander Hammid, în 1943). Există, cu adevărat, o interpretare corectă a unui film experimental? Sau, în general, a unei opere de artă? Există, cu adevărat, o asociere – de orice tip – între termenii artă și corect? Cum ar fi cu putință să aplici termenul corect în artă? Și nu cumva, atunci când asocierea există și termenul corect este aplicat – fie de artist, fie de critic – nu cumva, atunci, arta respectivă nu e tocmai artă? Sigur că unele opere pot fi înțelese greșit. Dar ce înseamnă să înțelegi corect? (Căci să creezi corect sună într-adevăr greșit.)
O atmosferă stranie, dar nu incomodă. Visul nu se transformă în coșmar. Nu produce frică, ci, mai degrabă, o dorință de a păși în continuare în această realitate neobișnuită. De a vedea unde duce. E un film făcut acum șaptezeci și șapte de ani. E, în același timp, un film foarte proaspăt. Poate că acest film n-a îmbătrânit și pentru că visele nu îmbătrânesc. Actul de a visa nu s-a învechit.
Mi-am amintit și de o convingere întâlnită frecvent – aceea că filmele experimentale sunt filme din care nu înțelegi nimic, ca și cum acesta le-ar fi scopul: să te lase cu un mare semn de întrebare. Da, poate că nu am înțeles nimic, dar, dacă aș fi înțeles ceva, sunt destul de sigură că filmul nu și-ar fi atins scopul. Într-adevăr, nu știu cum să interpretez acest film. La fel de bine aș putea spune că nu știu cum să interpretez un vis. Când visez ceva ciudat sau ciudat de cinematografic, dau elementelor din vis valoarea pe care vreau eu să o aibă, astfel încât simbolurile pe care le găsesc să-mi convină în raport cu viața mea din momentul respectiv. Cred că Meshes of the Afternoon e un film în care trebuie să-ți găsești singur drumul, nu un film care îți arată calea rațională pe care să mergi; un film care nu vrea să te facă să înțelegi, ci să ieși din zona de confort a narativității și să te reîntorci către vis, către tine însuți/însăți și să te bucuri puțin de acel spațiu în care poate nu ajungi foarte de des.
Considerând cinemaul amator un cinema creativ, autentic și privilegiat prin faptul că nu depinde de partea financiară și că nu are scopul de a sparge box office-ul, Maya Deren ne arată, prin Meshes of the Afternoon, un tip de cinema care nu-și pierde nici astăzi calitatea de a fi fermecător. M-a făcut să mă gândesc că cinemaul trebuie să ne facă să visăm, să declanșeze latura / dimensiunea noastră visătoare. Pe de-o parte, de ce n-ar fi cinemaul așa? Doar are, prin natura lui, toate mijloacele de a ne absorbi într-un univers rupt de realitate. Pe de altă parte, putem rezista fără povești? Dacă da, cât timp? Am putea să ne bucurăm de o oră și jumătate prin subconștientul cuiva? Dacă 14 minute ne farmecă, 90 de minute ar mai produce același efect asupra noastră?
Prin Meshes of the Afternoon, Maya Deren m-a făcut să mă întreb din nou ce e cinemaul. Era o problemă care o preocupa și pe care a reușit, se pare, să o transmită și prin creația sa. Și dacă nu cumva majoritatea viselor noastre nu sunt filme experimentale reușite sau ratate. Meshes of the Afternoon e un scurtmetraj captivant care te absoarbe prin imaginile stranii și apoi te lasă cu numeroase întrebări despre cinema, creație, interpretarea artei și a viselor.
* Maya Deren (1917, Kiev-1961, New York), născută Eleanora Derenkowsky, a fost o regizoare de film, fotografă, dansatoare, coregrafă și scriitoare, adesea supranumită „mama” cinematografiei americane de avangardă, autoare a filmelor: Meshes of the Afternoon (1943), At Land (1944), A Study in Choreography for Camera (1945), Ritual in Transfigured Time (1945), The Very Eye of the Night (1958) etc. A publicat cărțile An Anagram of Ideas on Art, Form and Film (1946) și Divine Horsemen: The Living Gods of Haiti (1953).
Bibliografie:
https://www.britannica.com/biography/Maya-Deren
https://www.bfi.org.uk/news-opinion/news-bfi/features/maya-deren-meshes-of-the-afternoon
A treia editie a Festivalul Filmului Palestinian se desfășoară în regim online. Între 26 și 30 noiembrie 2020, veți avea ocazia să urmăriți cele mai mari succese ale cinematografiei palestiniene Citește mai mult
Probabil mulți dintre noi ne-am uitat la un film franțuzesc foarte bun și ne-am făcut promisiunea că ne vom uita la mai multe filme unde dialogul cel mai aprins dintre Citește mai mult
Dincolo de impresii, Capernaum pune pe masă nişte întrebări ce atârnă greu: Cum se pot apăra copiii născuţi în mizerie? Ar trebui să aibă fiecare om dreptul să nască şi Citește mai mult
Tiff-ul de anul acesta m-a ajutat să văd că românii sunt civilizați, că pasiunea pentru film e acolo, îmbibată adânc, că arta în general își va face loc în orice Citește mai mult
Când un element al identităţii noastre ne garantează nerespectarea unor drepturi, elementul respectiv devine definitoriu, identitatea noastră devine disproporţional ataşată de eticheta care ne dezavantajează.
Mai degrabă filmul este o formă de terapie și de luare la cunoștință pentru cei care au avut persoane apropiate ca victime. Dar oare este interesată cu adevărat China de Citește mai mult