Adesea se propagă ideea că premiile nu au nicio importanță sau că au o importanță neglijabilă. Dar popularitatea Premiului Nobel pentru literatură care, în 2013, i-a fost decernat prozatoarei canadiene Alice Munro, m-a făcut să descopăr o nouă liteatură – prin care m-am plimbat fascinată din povestire în povestire, fără să-mi dau seama exact în ce anume constă farmecul acestui nou spațiu. Cel puțin datorită mediatizării și facilitării procesului de a descoperi literatură nouă, premiile au o importanță indiscutabilă.

„O povestire nu e ca un drum pe care mergi… ci mai degrabă ca o casă. Intri în ea și rămâi acolo o vreme, îi cutreieri încăperile, te așezi oriunde îți place și descoperi cum se leagă odăile și coridoarele între ele și cum se schimbă lumea de afară când o privești prin ferestrele ei.”

Alice Munro

Fie că scrie despre ficţiunea perfect verosimilă a unei crime având persoane reale drept personaje, creată de o tânără aflată pe moarte, fie despre un adulter întâmplător care îi oferă unei femei prilejul de a evada prin evocare și visare constantă pentru tot restul vieții sale, fie că descrie moartea accidentală a unei fetițe care se îneacă într-o carieră de piatră umplută cu apă de ploaie, în încercarea de a-și salva cățelul, sau destinul neobișnuit al unui bărbat cu un semn din naștere pe chip, povestirile lui Munro sunt greu de rezumat, datorită complexității, tăieturilor și perspectivei niciodată unilaterale asupra vieții. Proza lui Munro e atât de mult despre ceea ce nu e, despre ceea ce transpare printre rânduri, încât mi s-ar părea facil și poate inutil să caut simboluri și să încerc să le descifrez, zicând ceva de tipul: „cățelul era un axis mundi al fetiței și al surorii sale neglijate de mamă și de iubitul ei.” Cred că nu despre asta e vorba. Cred că a înțelege despre ce sunt aceste texte fără structură clasică și adesea cu final neașteptat face parte din plăcerea lecturii. O descifrare autentică, personală și discretă, fără multe cuvinte. Aproape intuitivă. Ca în viață.

Munro a fost casnică toată viața. A citit și scris „printre picături”, în timp ce copiii ei erau la școală, dormeau la prânz, erau plecați, etc. În legătură cu „meseria” de casnică și cu felul în care se potrivește ea cu vocația de scriitor, Alice spune într-un interviu că nu actul de a spăla rufe o deranjează, ci faptul că toată lumea consideră că nu ai nimic altceva de făcut.

De-a lungul timpului, a publicat mai multe povestiri în reviste precum The New Yorker, The Paris Review sau Narrative Magazine, iar în 1968, la 37 de ani, și-a publicat primul volum de povestiri, Dansul umbrelor fericite. Comparată cu Cehov și numită de comitetul Nobel „maestră a prozei scurte contemporane”, Alice Munro își descrie povestirile ca fiind nu autobiografice, dar cumva personale.

Într-o combinație de delicatețe și lipsă totală de sentimentalism, Munro reflectă în textele sale diferite moduri de raportare la viața de familie, iubire, adulter, sexualitate, mediu de provenineță și clasă socială, religie, evoluție, relații din comunități mici, amprenta vremurilor asupra indivizilor. Cred că un aspect important al literaturii sale este flexibilitatea lecturii: povestirile pot fi gustate și la sfârșitul unei zile epuizante de marți, când ai nevoie să te debarasezi de stres și de tot ce e de prisos, și pe o plajă dintr-o peniunsulă grecescă unde ești în vacanță la mijlocul verii, și într-o dimineață de duminică lipsită de orice grijă, și în metrou, a doua zi, în drum spre serviciu. Nu e genul de literatură din care extragi multe aforisme sau din care poți cita cu ușurință. Totul se construiește treptat, strat cu strat, crește în intensitate, avansezi fără să știi de ce avansezi, te bucuri de observațiile fine și de familiaritatea personajelor și, la un moment dat, îți dai seama că nu poți lăsa cartea din mână până nu termini povestirea. Apoi rămâi mișcat și, cel mai probabil fără multe cuvinte, tragi concluziile. E o literatură care nu se asimilează doar în momentul lecturii, ci zile, săptămâni, poate chiar luni mai târziu.

Proza lui Munro este o proză discretă și puternică, despre existențele unor oameni la care probabil nu ne-am fi gândit în această lumină, în spații care ne devin din ce în ce mai puțin străine cu fiecare pagină. O proză despre nuanțele și surprizele vieții.

*În limba română au apărut volumele de povestiri:

Dragă viață

Ură, prietenie, dragoste, căsătorie

Dragostea unei femei cumsecade

Prea multă fericire                                    

**După povestirile lui Munro s-au făcut câteva ecranizări, printre care și Away from her (2006) de Sarah Polley și Julieta (2016) de Pedro Almodóvar.

Bibliografie:

https://www.theparisreview.org/interviews/1791/the-art-of-fiction-no-137-alice-munro

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *