Pandemia nu a fost menţionată nici în contractul de studii, nici în programa şcolară, drept pentru care nu ne-a învăţat nimeni la secția de teatrologie cum să scriem despre spectacole hibrid în mediul online. Şi dacă stau să mă gândesc… nici nu avea cum să ne înveţe cineva pentru că nimeni nu şi-a imaginat că un virus ne va închide pe toţi în casă şi că teatrul va trebui să îşi găsească metode de supravieţuire alternative. E bizară situaţia: COVID-19 e deja parte integrată a normalităţii mele, dar am impresia că trăiesc, într-un fel, istoria. Aşa că voi scrie un jurnal de spectator, mai degrabă decât o cronică.

Am luat cina, mi-am făcut puţină ordine în cameră (ca haosul să nu mă descurajeze de la scris), m-am îmbrăcat în pijama (sperând să nu trebuiască să apar pe video), mi-am luat carneţelul şi pixul ca să iau notiţe ca un teatrolog bun ce sunt şi am aşteptat răbdătoare ca fratele meu mai mic să-şi termine concertul de karaoke pe BUG Mafia. Pe la opt fără cinci seara, în data de 9 iunie 2020, am dat click pe link-ul scris în e-mail şi am intrat în camera online a Reactorului de creaţie şi experiment (adică am pornit un videoclip live pe care se rulau diferite informaţii utile în aşteptarea “gongului”). Am aflat astfel că Exeunt se anunţă a fi un spectacol hibrid, conceput şi creat colectiv, care-şi propune să investigheze ce anume din esenţa teatrului se poate transmite în online. Se pare că tot ce e video este editat şi montat live, în timp ce vocile actorilor au fost înregistrate în prealabil. Am mai aflat că Exeunt face parte din programul “Postuman. Abordări performative” (şi aici m-au trecut câţiva fiori, mă refer la partea cu postumanul) care sondează implicaţiile evoluţiei tehnologice asupra noastră şi a lumii în care trăim.

Îl rog pe fratele meu să-mi umple sticla cu apă. Nu ştiu exact când începe, şi nu vreau să pierd vreun detaliu important. Okay, a început. Verific ecranul (traumatizată de cursurile, conferinţele şi întâlnirile online) şi respir uşurată că nimeni nu o să-mi vadă pijamaua moştenită de la buni. După câteva minute mi se aprinde beculeţul şi îmi dau seama la ce mă uit. Da, noi, ăştia cu teoria, avem ceva pentru etichete. Plus că mai sunt şi zoomer. Revenind. Ceea ce văd pe ecran seamănă cu un eseu vizual video, iar ceea ce aud în căşti seamănă cu teatrul radiofonic. Îmi ia o vreme să mă adaptez la convenţiile propuse, dar încetul cu încetul, mă obişnuiesc: imagini suprapuse, manipulări de culoare, colaje conceptuale, tablouri simbolice, corpul uman ca pânză, obiect, subiect, o periuţă de dinţi care se simte singură, voci intime, naturale, cu accente locale şi, pe alocuri, cu scăpări de dicţie, voci care-ţi vorbesc alene, ca la telefon, înainte de culcare, voci care vorbesc despre iubire, înstrăinare, imobilitate, divinitate, moarte, singurătate, sfârşitul lumii, prăjituri, aşteptare, cea mai bună variantă a noastră, perspective despre egalitatea de gen, bunica, memorie, dor, identitate, amintiri, prietenie, căciuli.

La un moment dat, mama apare lângă mine şi se uită puţin la spectacol. Zice că e curioasă cum arată. O întreb dacă vrea să îmi scot căştile ca să audă şi ea. Zice că nu e nevoie. Mă întreabă cum e făcut. Încerc să îi explic repede ca să mă pot concentra mai departe (aici nu e ca pe Netflix unde pot să pun pauză), dar e prea complicat şi îi spun c-o să-i povestesc mai încolo.

Revin. Dau exit să văd cât e ceasul. Sunt pe la jumătatea spectacolului. Încă nu mă simt complet imersată în ceea ce văd, încă mai pot jongla între ecran şi carneţelul de notiţe. Dar am o stare de bine. M-am obişnuit cu lipsa unei structuri narative clasice, mă joc de-a semioza cu unele imagini (performerul Cătălin Filip se roteşte 180 de grade pe platforma albă în timp ce povesteşte despre o relaţie îmbătrânită de la un festival la altul: reprezentare vizuală a schimbării?; performerul Lucian Teodor Rus se uită la mine printr-o gaură în univers întrebându-l pe Dumnezeu dacă fratele său mai trăieşte: contopirea cu lumea, interogarea/investigarea divinităţii, invazia spiritualului în cotidian?; performerul Bianco Erdei se îmbracă la costum peste un strat de frişcă din prăjitura eşuată a suta oară: aparenţa în spatele căreia ne ascundem fricile, anxietăţile, anxietatea?).

La cursul de semiotică am învăţat că tot ce e pe scenă/ecran trebuie să însemne ceva. Reuşesc să dibuiesc intelectual câteva cadre, unele îmi rămân obscure (şi mă întreb dacă nu am suficiente indicii sau fac eu prea mult pe detectivul), iar altele mă ajută să ascult îndeaproape textul scris de Lavinia Branişte. Poetic, plastic, emoţionant, relatable. Mă las din ce în ce mai absorbită în text, iar muzica parcă de transă creată de Eduard Gabia mă ajută să mă afund. Îmi place să scormonesc prin toate experienţele astea omeneşti. Empatizez cu periuţa de dinţi singuratică şi simt o senzaţie de miere în piept. Tati a venit acasă şi intră în cameră să ne întrebe ce facem. Îi spun că mă uit la un spectacol live, afişându-mi mutra de om profesionist şi ocupat.

Cred că momentul care m-a convins este monologul Luciei Marneanu despre degetele de la picioare care îi amintesc că într-o bună zi se va transforma în bunica, rostit în timp ce performerul îşi aplică un machiaj de îmbătrânire. Mă întreb dacă m-a atras claritatea semnificaţiilor, energia vocii, sau faptul că bunica a decedat de curând şi, de multe ori, m-am întrebat în ce fel semăn cu ea. Continui navigarea. De o vreme, m-am oprit din a lua notiţe. Ce-o fi o fi. Poveştile continuă, unele spaţii sunt revizitate. Periuţa de dinţi iese din casa de carton. Şi, la un moment dat, ies afară. Adică nu eu. Performerii ies din propriile spaţii şi se îndreaptă spre Reactor. Urmăresc fragmente din drumurile lor şi cugetări care se scurg în subtitrări, în linişte. Imaginile par aleatorii, e ca şi cum aş vedea o serie de instastories. Dar exact acest caracter întâmplător are un farmec aparte: văd lucruri din perspective noi, şi având în vedere izolarea, fiecare element pare fresh.

Cei şase performeri se întâlnesc într-un final în curtea Reactorului, filmându-se reciproc pentru aplauze. Cade “cortina”, iar pe ecran apar mulţumirile şi distribuţia:

EXEUNT

Conceput și creat colectiv

Regie: Bobi Pricop

Texte: Lavinia Braniște

Cu: Bianco Erdei, Cătălin Filip, Oana Hodade, Lucia Marneanu, Lucian Teodor Rus, Adonis Tanța

Video: Dan Basu

Muzică: Eduard Gabia

Programare și suport tehnic: Mizdan

Mă uit la ecran, mă tot uit, imaginându-mi că mai urmează ceva. Poate ne-au filmat incognito şi-o să-mi apară pijamaua pe ecran. Mă mai uit puţin la distribuţie ca să prejungesc experienţa. Apoi îmi amintesc că mi-am propus să termin articolul înainte de miezul nopţii şi mă pun la scris. Noroc că ştiu exact cum să încep.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *