Un tată cu dizabilități intelectuale vrea să cumpere un ghiozdan cu Heidi pentru Ova, fata sa. Vinde mere glazurate la târg și strânge banii necesari. Când ajunge la prăvălie, are o surpriză neplăcută: un general doar ce cumpărase ghiozdanul pentru fiica lui. Bineînțeles că Memo poate aștepta ca magazinul să fie aprovizionat, dar ce te faci atunci când ghiozdanul s-a umplut deja de ură, discriminare și incapacitatea de a empatiza și a înțelege oamenii care gândesc și acționează diferit? 

De gâtul lui Memo (Aras Bulut Iynemli) atârnă „pietre’’ pe care doar cei din jur le văd. Pentru el, să se comporte cu fiica lui copilărește reprezintă o normalitate. Pentru cei din jurul lui, este o ciudățenie care trebuie taxată, fără nici un dubiu. Batjocorit de copii pe câmp asemenea lui Van Gogh înainte de momentul presupusei sale sinucideri, lui Memo i se pune în spate o crimă pe care nu a comis-o, dar care are nevoie de un țap ispășitor. Ne aflăm în Turcia anilor ’80, unde pedeapsa capitală este încă valabilă, unde regimul totalitar și poziția de putere primează. Nimic nou sub soarele unei țări care a trecut pentru multă vreme prin experiențe similare. 

„Să iubești pe cineva nu înseamnă să te sinucizi, ci să trăiești orice ar fi’’

 În film există un du-te-vino continuu între iubirea fără margini a unui tată care își iubește nebun copilul (căci, mai nou, nebunia a devenit modul de a defini entuziasmul față de revederea propriei odrasle) și cruzimea unui sistem pentru care oamenii nu sunt altceva decât particule de praf în bătaia soarelui. Ești bătut subtil pe umăr să-ți reevaluezi modul în care ai ajuns să te raportezi la întâlnirile pe care le-ai avut cu oamenii în ultima vreme, la cum le-ai vorbit și te-ai comportat, considerându-i „un dat’’.

În film, există o scenă cheie în care Ova (Nisa Sofiya Aksongur) e adusă pe ascuns în celula lui Memo, care, prin comportamentul său dă un exemplu tuturor colegilor despre ce înseamnă să-ți iubești copilul. Sunt scene sparte de ziduri înalte, de orgoliile oamenilor care dețin puterea și neputința celor cu mai puțină putere care văd adevărul, dar sunt legați de mâini pentru că trebuie să îndeplinească ordine venite de mai sus. 

Suntem în 2020 și regulile acestui joc sună foarte cunoscut. Asemenea lui Memo, atunci când ieșim din afara unor „norme’’ puternic înrădăcinate în practica colectivă suntem puși să stăm în banca noastră, după ce ne-am cerut mai întâi scuze. Perpetuăm o cultură a fricii în timp ce pe alocuri se trâmbițează corectitudinea politică și anumite mișcări încearcă să ne îndrume spre o practică mai sănătoasă care ar trebui, de fapt, să existe ca urmare a respectului reciproc față de om.  Pe de-o parte, încurajăm diversitatea prin manifestări și acțiuni colective, pe de alta punem bariere între noi și cei care au o dizabilitate de orice natură. Lipim apoi afișe în care explicăm cum „trebuie’’ să ne comportăm în societate pentru o bună funcționarea a ei. Adevărul e că (și aici o să citez din cineva mult mai înțelept decât mine, care are acum probabil 7 ani) nimic „nu trebuie’’ ci „e necesar’’. E necesar să lăsăm la o parte armura constructelor preluate de la cei de dinaintea noastră, e necesar să punem sub semnul întrebării ceea ce credem că știm și modul în care ne raportăm la „mediul înconjurător’’.  Necesarul e sănătos și organic. Trebuie vine din obligația de a respecta vechiul regulament de ordine interioară. Ori, dacă cineva trebuie să ne spună după mai bine de douăzeci de ani de viață că trebuie să ne comportăm adecvat cu ceilalți, originea acțiunilor noastre va fi mereu obligația.

„Suntem pasageri în lumea asta’’, acestea sunt cuvintele care acompaniază cântecul din lăută al unui coleg de celulă de-a lui Memo, într-o scenă memorabilă, unde tatăl devine iar un exemplu de urmat pentru ceilalți, fără ca măcar să se străduiască sau să-și dorească asta în mod conștient. Pentru el, să fii iubitor și entuziasmat față de propria viață este normal și pare că nu are nevoie de prea multe pentru a fi fericit. Indentificăm, deci, o „formă de nebunie’’, care nu convine celor ce se bazează pe nemulțumirea celorlalți pentru a-și câștiga existența.

Filmul turcesc Miracolul din celula 7 de Mehmet Ada Öztekin îți amintește de lucrurile care contează cu adevărat.  E un film evident și în același timp subtil, care îți dă timp de reacție în timp ce tensiunea crește. Te lasă să fii indignat și să simți în același timp respect și empatie pentru Memo și Ova, pe care ți-ai dori să-i vezi împreună până la final, oricare ar fi acela.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *