Mă supără inconștiența, inconsistența, ignoranța, indiferența. Mă supără bulele în care ne petrecem mare parte din timp, fără să privim în afara lor. Mă supără că încă nu am înțeles – ca stat, ca societate – cât de importantă e o școală sănătoasă, o școală care construiește oameni cu gândire liberă și critică, oameni care învață să-și exerseze empatia, să pună întrebările potrivite, să privească o situație în profunzimea ei și să-și negocieze locul în lumea în care activează. Nu am înțeles că acești oameni, care timp de cel puțin 12 ani trebuie să pună pătratul la pătrat și triunghiul la triunghi, ies din băncile școlilor și intră în „adevărata societate”, unde lucrurile nu arată nicidecum așa cum au învățat ei.
În ultima vreme, internetul a luat-o razna. Ceea ce înseamnă că societatea e razna de ceva timp, însă abia acum zgomotul ei a devenit suficient de puternic să se infiltreze printre fotografii cu pisici, bebeluși și citate motivaționale de bună dimineața. Abia acum, când am trecut prin trei luni de carantină și a început să colcăie în noi o nerăbdare și o iritare. Abia acum, când am fost privați de lucrurile care ni se păreau atât de normale și am văzut că normalitatea asta poate fi schimbată foarte ușor, poate înspăimântător de ușor.
Influent și influențabil
Zonele de confort sunt periculoase pentru că îți anihilează capacitatea de procesare a unor informații. Și, din acest motiv, ajungi să crezi, spre exemplu, că nu e nimic în neregulă atunci când un cutare tânăr le vorbește zecilor de mii de urmăritori despre motivele pentru care este „absolut normal” să violezi o tânără. Au voie urmăritorii ăștia să-l creadă sau nu, îți zici. Fetele tinere se îmbracă vulgar, îți zici. Și-o merită, îți zici. La 16 ani pot zice nu, dacă nu vor, dar sigur vor, îți zici.
Nu te gândești că, poate, urmăritorii ăia nu știu să proceseze cu adevărat aceste informații și să își dea singuri seama dacă respectivul Colo și alții ca el își asumă ce spun sau se ascund sub denumirea de „glumă”. Nu te gândești că acest cuvânt, „glumă”, e un instrument atât de periculos și poate fi folosit adesea să manipuleze percepția celor care primesc și filtrează respectivul mesaj. Nu te gândești că lipsa educației sexuale în școli produce infinit mai multe dezavantaje în societate decât introducerea ei. Nu te gândești că, dacă părinții ar fi mai deschiși să le vorbească copiilor lor despre relațiile intime și efectele secundare, o mulțime de lucruri ar putea să se schimbe, iar acești copii, la rândul lor, ar putea să discearnă între bine și rău.
Observ că dialogul ne sperie pe noi toți. Etichetăm o mulțime de subiecte drept tabu pentru că ne e frică să ni le asumăm în totalitate. Ne e rușine să vorbim despre ele. Poate că dacă noi, în primul rând, ne-am călca peste rușine, am crea în sfârșit un cadru mai favorabil dezvoltării și nu inhibării noastre sociale. Fiindcă, din păcate, societatea românească, și sunt convinsă că nu doar ea, este una pe cât de pudibondă pe atât de ipocrită și speriată să-și asume propriul corp, propriul background, propriile acte de inconștiență.
Nouă ne e foarte simplu să uităm. Colo și-a cerut scuze pe YouTube cu același flow și noi îl vom uita cu aceeași măiestrie (dacă n-am făcut-o deja). Îmi pare rău, pe undeva, că mă arunc în brațele generalizării, dar hai să fim un pic onești și să admitem că fiecare dintre noi contribuie, într-o oarecare măsură, la ceea ce se întâmplă astăzi.
Poate nu milităm suficient pentru nimic. Poate tăcem. Poate încurajăm frica asta și ne îmbrăcăm cu ea în fiecare zi. Poate suntem atât de obișnuiți cu dezastrul, încât ne e frică să mai credem că se va schimba ceva. Și poate că, într-adevăr, nu se va schimba nimic. Dar, mă întreb, avem voie să obosim? Câteodată, răspunsul la această întrebare tinde să fie pozitiv, pentru că nu putem fi Don Quijoți la nesfârșit și merităm o pauză. Iar această pauză e lucrul de care avem nevoie pentru a privi limpede în jurul nostru odată ce ne revenim în fire. Însă, dacă oboseala ne este permisă, renunțarea n-ar trebui să fie o opțiune.
O falsă unitate
Dincolo de Colo și de inconștiența lui, mă supără că în Statele Unite se întâmplă lucruri fără precedent și internetul, invadat de postările #blacklivesmatter (pe bună dreptate), creează, din nou, iluzia solidarității. Ne arată cât suntem de uniți. Uite, noi, cu dragoste pentru oamenii de orice culoare, postăm lucruri și intrăm în mișcări de mână cu toți ceilalți care simt nevoia să își exprime frustrarea și neputința astfel. Și adevărul e că suntem neputincioși. Pentru oamenii de culoare din America nu putem face nimic mai mult decât să semnăm petiții, să creăm awareness în comunitățile noastre, să intrăm pe www.blacklivesmatter.com și să ne informăm despre problemele cu care această comunitate se confruntă. Dar nu e suficient.
Nu e suficient câtă vreme comunitățile noastre minoritare sunt încă discriminate și atitudinile noastre agresive continuă să se manifeste asupra lor cu fiecare ocazie. Nu e suficient câtă vreme continuă să existe evacuări forțate, câtă vreme sute de familii locuiesc încă la groapa de gunoi, câtă vreme acceptăm stereotipurile cu care suntem crescuți și nu facem niciun efort să scăpăm de ele. Da, genetica noastră socială e impregnată de un scepticism malign și acționăm în baza unui set de obiceiuri, preconcepții și comportamente moștenite pe nesimțite de la membrii familiilor noastre și ai comunității în care creștem.
Dar atunci exercițiile virtuale nu sunt tot o formă de ipocrizie? Le practicăm acolo unde e „călduț” și „sigur” și unde putem primi o oarecare validare din partea celorlalți, după care lucrurile își reiau cursul obișnuit.
Departe de normal
Oricât aș încerca să cred altceva, ajung tot la educație. Felul în care arată sistemul de învățământ al unei țări poate spune extrem de multe despre felul în care respectiva societate se va dezvolta pe parcursul anilor. Ori sistemul nostru de învățământ este la un nivel destul de jos.
În școlile din România, se practică prea puțin incluziunea socială și prea mult ierarhizarea pe diferite considerente (majoritatea financiare sau meritocratice). Se recomandă excluderea copiilor cu diferite probleme sau deficiențe din rândul copiilor „normali”, pentru că nu i-ar avantaja să interacționeze într-un astfel de cadru. Pentru că profesorii nu au timp suficient să se ocupe de ei. Pentru că elevii „normali” nu au suficientă empatie sau capacitate de înțelegere a elevilor cu nevoi speciale. Și nu mă refer la nevoi speciale numai din punct de vedere fizic, ci și la copiii care provin din medii defavorizate și care nu beneficiază de educație nici între pereții casei lor, nici în altă parte. Iar școala noastră spune că acești copii sunt anormali și nu se pot integra în societate, determinând astfel formarea altor școli, în care intră toți copiii anormali, care, mai apoi, vor fi „eliberați” în societatea oamenilor normali, unde iarăși se pune problema (dez)integrării sociale. E clar că termenii aceștia, „normal” și „anormal”, cu care jonglăm atât de nonșalant, ne aruncă într-un ciclu deloc productiv, ba chiar toxic.
Sistemul de valori al societății noastre are nevoie de îmbunătățiri. Poate că oamenii „răi” ar fi mai puțin răi dacă noi am fi puțin mai buni. Dar mă supără că binele e adesea asociat cu prostia și cu un caracter slab, lipsit de coloană vertebrală, că asociem educația cu violența și respectul cu agresivitatea nejustificată și, nu în ultimul rând, mă supără faptul că rareori chestionăm normalitatea societății în care trăim.
E un sentiment de reticență și nesiguranță care mie mi se pare ușor de înțeles. Te confrunți cu o situație atât de nouă și schimbări radicale în stilul de viață Citește mai mult
Violența domestică nu e un moment în timp, ci este un timp în sine. Momentele pot însemna pierderi de vieți omenești. Din păcate, uneori nu e timp de mai apoi.
Ilinca Prisăcariu ne povesteşte despre proiectul Hei, pisi!: "Nu m-am așteptat să mă sune părinți care să își exprime entuziasmul pentru faptul că copiii lor participă la un astfel de Citește mai mult
Mircea Cărtărescu spunea ceva de genul: „Dacă trăiești numai în România, e posibil să nu-ți dai seama că e ceva în neregulă cu lumea din jur..."
Când România este pe primul loc în UE la numărul de sarcini nedorite în rândul minorilor, noi ne simțim atacați de limbajul necorespunzător.
Undeva, departe, pe lângă oraşul cu cele 7 coline, Iaşi, dealurile adăpostesc satul Tăuteşti din Comuna Rediu. Aici locuiesc în jur de 150 de locuitori. Printre aceste case se află Citește mai mult