Am fost cu bunica la o expoziție cu poze de-a lui Brâncuși și m-am gândit la ce mod putem vorbi ca nație despre cultură. Aia la care am avut sau n-am avut acces mulți dintre noi, timp de zeci de ani din cauza unui sistem opresiv care promova lucrări și montări dogmatice, regizate comme il faut de către partizanii sistemului. Bunicii mei, la fel ca și ai tăi probabil, au trăit o viață grea, orânduindu-și treburile după bunul plac în propria gospodărie. N-au avut acces la internet, cărți de specialitate sau albume de artă, la concerte de muzică simfonică și spectacole de operă. Și când au început să aibă toate acestea nu i-a mai interesat pentru că au apărut prea târziu în viețile lor. La un moment dat, suntem pur și simplu prea bătrâni pentru a mai reacționa la monumentala actualitate care se derulează în fața noastră ca o bandă de casetă pe repede-nainte.

Bun, dar ce treabă are asta cu noi, cei din era post-post-modernistă, a hipsterilor neînțeleși cu Spotify și șosete mega colorate, încă nostalgici după Edith Piaf și filmele lui Godard? Are, pentru că toată această asimilare haotică de tehnologie, educație și pseudo-cultură ne direcționează felul în care gândim și acționăm. Traversăm o perioadă de agitație urbană și încercăm să ne salvăm din luntrea lui Charon în speranța că lecturile și pozele de la expoziții de artă contemporană ne vor plasa pe o treaptă mai sus în ierarhia arhanghelilor mistici care ne vor ghida pașii confuzi spre posteritate. Alunecăm de la snobism și aroganță culturală la o clipă de liniște dintr-o conversație pe care vrem să o umplem cu orice chip, cu orice informație infimă despre o nouă descoperire făcută acum două zile într-o altă banală discuție la cafea. Ne e foarte teamă de tăcere pentru că asta ar însemna să fim descoperiți. Goi. Fără perdeaua informațiilor care semnalează  ’’priviți-mă! Semnat intelectual rebel și fără cauză’’. Avem gusturi diferite, gothice, mega-dark care să atragă atenția asupra psihozei noastre intelectuale prea generoasă pentru a fi înțeleasă de această lume anostă pe care o privim demni prin lentilele superiorității. Vrem cu orice preț să acoperim ultimele doze de incultură a pașoptiștilor care se chinuiau să absoarbă stilul franțuzesc într-un an, exact ca un 3 în 1. Și le acoperim, mai mult sau mai puțin. Devenim influenceri. Și pozăm, pozăm, pozăm! Orice, ca să nu se piardă nimic. Să știe lumea că am fost acolo, că ne-am lăsat amprenta și că am încălcat regulamentul  muzeului, desființat demult, oricum. Pozăm! Iar, pozăm și la teatru și la operă, facem un instantaneu, în timpul spectacolului, să vadă și urmăritorii noștri suferința și măiestria Desdemonei dându-și ultima suflare mai mult din cauza noastră decât a lui Othello.

E frumos, chiar frumos să bei ceai, să citești cărți în franțuzește și să mergi la spectacole de bună calitate, la galerii de artă. E frumos și să recunoști cât de puține știi și să rămâi un om simplu, care nu filmează când merge la teatru. E frumos, dar nu e ușor, știu. Mai ales când avem mereu sută la sută baterie. Până la urmă, dacă tot trebuie să acoperim golurile, hai să nu le acoperim doar cu cultură în accepțiune englezească * ci să încercăm să privim lucrurile, prin ochii bunicilor noștri – adică aici, acum cu ochișorii noștri purtători sau non-purtători de ochelari. 

 (* cooltură  – aplecare rece în care privim prin ecranul telefonului în timp ce în realitate se desfășoară imagini fotografice,  neînțelegând nimic din esența textului artistico-vizual ce dispare lent, în neant)

Un comentariu

  1. „Hipster” a fost la origine un termen peiorativ pentru nișa fanilor bebop jazz care duceau un stil de viață mai libertin și se distingeau de oamenii cumsecade/conformiști (squares) care rămăseseră la forma de jazz a generației anterioare, swing.

    Apoi „hipster” a ajuns să însemne o persoană albă de clasă de mijloc care tinde să aibă vederi de stânga și să simpatizeze minoritățile, chiar și dacă asta implică aproprierea produselor lor culturale, percepute ca fiind mai „mișto” în virtutea marginalizării lor (vezi cartea lui Marius Babias, „Nașterea culturii pop”).

    Din anii 90 încoace, sensul stângii s-a cam diluat. În dicționare acum vezi definiții precum: „hipsterul este o persoană care urmărește ultimele tendințe și mode, în special cele percepute ca fiind în afara mainstream-ului cultural”. În alte definiții, din contră, se accentuează faptul că respectivele tendințe sunt aproape întotdeauna retro (caz exemplu: fenomenul „DJ-ilor de patefon”). Mai recent, pentru unii americani, hipsterii sunt ăia care vin într-un oraș sau cartier mai sărac și cu populație de culoare și, profitând de chiria mai mică, deschid cafenele și galerii de artă care fac cartierul să devină mai dezirabil, ducând la creșterea chiriilor și plecarea acelor săraci din zonă, în cele din urmă chiar și a hipsterilor (fenomenul „gentrificării”).

    Așa s-a ajuns ca orice tânăr urban „creativ” să fie susceptibil de a fi acuzat ca fiind „hipster” (foarte puțini hipsteri se consideră astfel și se autoprezintă ca atare, în continuare termenul este invocat ca o acuzație și o caricatură satirică), numai în funcție de câteva „simptome” care nu mai reprezintă neapărat alegeri ideologice, ci mai degrabă comodități. Poți foarte bine să ai barbă și bicicletă, dar să asculți muzică comercială sau să crezi în familia tradițională (așa cum primele cluburi de house și techno se datorează persoanelor din minorităților sexuale, dar azi poți să urăști homosexualii, să mergi în cluburi și să faci pelerinaje pe la mânăstiri fără să percepi aici o contradicție).

    Ca disclaimer, scriu comentariul ăsta din postura, inevitabil ridiculizabilă, de intelectual care nu-și falsifică postura și nu ascultă un gen de muzică sau altul de dragul de a-mi întări apartenența la un grup social (apropo de „superioritate”, de când a ajuns până și Edith Piaf din reper de cultură generală o ciudățenie hipstărească, reperul unor „gusturi diferite, gotice, mega-dark”?!).

    Poate și pentru că sunt pe spectrul autist sau pentru că îmi place să cred că am un grad mai mare de deschidere față de diverse experiențe, îmi plac multe lucruri pentru care alții m-au acuzat de „snobism” și de „hipstăreală”. Dar mie mi-ar fi plăcut să nu existe chiar atâta hatereală, „shaming” și presiune socială când vine vorba de gusturi și mi-ar fi plăcut ca mai mulți oameni să aibă curiozitatea, timpul, liniștea, energia să exploreze așa cum am făcut și eu, fără să-i tragă cineva de ureche că s-au abătut de la norme.

    Dar asta e doar fantezia mea. În realitate, am cunoscut un tip care într-o vreme era ostentativ de „hipster”, dar pentru că nu găsea femei care să fie atrase de el și să-i împărtășească gusturile obscure și experimentale, s-a dezis de muzica de avangardă și a început să se revendice la fel de ostentativ, dar cu semn schimbat, de la Jordan Peterson și „alt-right”, să apere valorile culturii iudeo-creștine…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *