*La final, puteţi găsi date de contact pentru asistenţă în astfel de situaţii.

Pandemia de coronavirus şi starea de urgenţă ne-au făcut să ne mutăm activităţile acasă, în siguranţă. Însă foarte multe persoane s-au găsit izolate într-un spaţiu din care şi-ar dori să evadeze. Pentru victimele violenţei domestice, acasă nu este altceva decât locul în care domneşte frica şi tensiunea.

Violența domestică nu e un moment în timp, ci este un timp în sine. Momentele pot însemna pierderi de vieți omenești. Din păcate, uneori nu e timp de mai apoi. O persoană care trece prin situații de abuz trebuie să ceară ajutor cât mai repede posibil.

Monica Tudorache, Asociaţia Necuvinte

În viaţa victimelor violenţei domestice, liniştea  de acasă nu face parte din rutină. Ţipetele sunt la ordinea zilei, somnul este unul zbuciumat, apare panica atunci când uşa de la cameră se deschide, plânsetele şi teama se instalează în fiecare colţ al casei, copiii îşi văd părinţii lovindu-se. Dacă până acum aceste persoane reuşeau să mai scape din acest mediu toxic la job sau la şcoală, acum sunt nevoite să rămână în casă din cauza restricţiilor impuse de starea de urgenţă. A ieşi în afara casei creşte riscul de infectare cu virusul Covid-19, a rămane în casă creşte riscul de vătămare sau moarte.

În zonele în care educaţia şi interesul din partea autorităţilor nu există, palma ridicată asupra soţiei sau copilului nu este ceva ieşit din comun. Eşti judecată dacă alegi să divorţezi, iar dacă iniţiezi acest lucru rişti ca partenerul de viaţă să te ameninţe cu moartea. De asemenea, în cazul copiilor există atât agresiuni sexuale din partea membrilor de familie cât şi supuneri la munci grele a căror neîndeplinire se răsplătşte cu bătaie.

Gura lumii găseşte deseori justificări: dacă o femeie este violată – s-a îmbrăcat provocator, dacă este lovită – sigur a facut ea ceva, chiar şi bătaia primită acasă de copii este văzută ca o formă de educaţie. Găsim motive pentru violenţă, judecăm înainte de a ajuta în funcţie de cum arată şi cine este persoana, uitând că, înainte de toate, sunt oameni.  

Asociaţia Necuvinte: alternative, ajutor şi consiliere

Caracterul critic al situaţiei ne-a determinat să vorbim cu cei care sunt mai aproape de aceste cazuri pentru a afla de ce există violenţa domestică şi cum putem veni în ajutorul victimelor. Am vorbit cu Monica Tudorache de la Asociaţia Necuvinte, asociaţie care apără drepturile fundamentale ale omului şi vine în ajutorul victimelor violenței în familie oferindu-le alternative, ajutor şi consiliere.

Cum se raportează autorităţile la cazurile de agresiune în familie asupra femeilor şi copiilor?

În ceea ce privește poliția, există cu siguranță îmbunătățiri care se văd în numărul ordinelor de protecție pe care le emit polițiștii. Faptul că avem mai multe ordine de protecție provizorii este un lucru bun. Înseamnă că avem un număr mai mare de femei care conștientizează că sunt victimele unor infracțiuni, dar și că avem un număr mai mare de autorități care respectă prevederile legale. Există atât abuzuri, cât şi deschidere la nivel de autorități, însă sunt mai multe cazurile în care polițiștii au o atitudine conformă cu legea. În ceea ce privește instanțele de judecată care au competența de a emite ordine de protecție pe o durată de până la 6 luni, e o situație mai delicată. Sunt procurori care resping vehement cazuri, conform argumentelor de tipul „nu există suficiente probe în dosar”. E nevoie de un nivel mai mare de empatie din partea procurorilor. Sunt multe dosare care mor în instanță.

Cum putem ajuta persoanele care sunt expuse violenţei în familie atât pe timpul stării de urgenţă, cât şi în afara acesteia?

Acum, dar și în general, putem să informăm în loc să judecăm. Dacă știm pe cineva care se află într-o situație de abuz, chiar dacă e frustrant că nu putem influența prea mult decizia de a ieși din situația respectivă, ce putem noi să facem e să-i spunem victimei ce opțiuni are. Să-i spunem persoanei respective că nu e singură și că nu merită ce i se întâmplă. Putem să oferim un număr de telefon al unei organizații neguvernamentale sau al unui avocat, sau al unui psiholog. Sa încercăm să tragem semnale de alarmă în perioada asta, când tendințele sunt crescătoare în ceea ce privește situațiile de abuz domestic. Să nu rămânem indiferenți când suntem martori ai abuzurilor. Să sunăm la 112, să depunem sesizări la Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării când cineva face afirmații sexiste care instigă la violență în spațiul public.

Ce pot face persoanele care sunt în casă cu agresorul în acele momente culminante?

Le spunem tuturor celor aflați în situații de risc să sune la 112. E important ca o persoană victimă a violenței în familie să ceară ajutor, să beneficieze de servicii sociale, să ceară îndrumare juridică și consiliere psihologică. Violența domestică nu e un moment în timp, ci este un timp în sine. Momentele pot însemna pierderi de vieți omenești. Din păcate, uneori nu e timp de mai apoi. O persoană care trece prin situații de abuz trebuie să ceară ajutor cât mai repede posibil. Dacă nu poate face asta atunci când se întâmplă abuzul, poate încerca să adune probe. Să înregistreze, să filmeze, să-și pozeze urmele cauzate de lovituri, să meargă să i se elibereze un certificat medico-legal chiar dacă nu sună la 112. Poate să țină un jurnal, dacă îl ascunde la loc sigur, să nu fie găsit de agresor. Poate să spună cuiva – unui părinte, unui prieten, unui vecin, pentru că s-ar putea să aibă nevoie mai târziu de mărturia cuiva.

De ce atât multe femei aleg să tacă şi îndură în continuare aceste abuzuri?

Nu e o alegere, o alegere înseamnă să ai opțiuni. Sunt femei care nu au opțiuni. Care nu au unde să se ducă. Sunt județe, în România, în care femeile nu au ce servicii sociale să acceseze. Vorbim şi despre dependențe emoționale sau financiare, femei care au foarte mulţi copii şi nu au niciun fel de sursă de venit, care își sacrifică viețile pentru a le pune pe masă ceva copiilor. Apoi, sunt femeile care nu vor să le facă rău agresorilor, care evită să sune la 112 cunoscând consecințele apelului lor. Pentru că agresorii despre care vorbim sunt oamenii pe care i-au iubit cândva. Apoi e presiunea socială. Stigmatizarea care vine odată cu un divorț, mai ales pentru o femeie care are copii. Trăim în comunități care pun preț pe ce spun oamenii. Abuzul nu e niciodată doar fizic, el vine la pachet cu traume emoționale. E foarte greu ca cineva să iasă dintr-o situație de abuz dacă trăiește cu impresia că merită ce i se întâmplă, pentru că asta vede în jurul ei, mituri și stereotipuri de blamare a victimei, și când asta e tot ce auzi, asta începi să crezi. Niciunul dintre motive nu ar trebui să fie relevant pentru a le blama.

În cazul în care cunoaştem persoane puse în pericol în perioada de izolare cum le putem  ajuta, fără să nu complicăm mai mult situaţia?

Putem să le informăm. Să le trimitem niște link-uri utile, niște date de contact. Să le încurajăm să apeleze la autorități, la 112, chiar dacă actualul context nu e încurajator, pentru că atenția se concentrează asupra altor subiecte. Putem să ne oferim să sunăm noi la 112 pentru ele, pentru că unele nu pot face asta, fiind izolate în casă cu agresorii care le controlează fiecare mișcare. Putem să le întrebăm constant ce mai fac, să le dăm de înțeles că nu sunt singure.

De ce evită oamenii să se implice şi preferă să rămână pe margine ”să privească”?

Probabil pentru că sunt lucruri care nu îi privesc direct. Probabil pentru că nu suntem o societate care are la bază valori unitare și empatice, ci mai degrabă una în care e ușor să spunem „nu e treaba mea”. Când vine vorba despre violență domestică, cea mai mare provocare e să intervenim în spațiul intim al cuiva. Până la urmă, e ceva ce se întâmplă în spatele ușilor închise. Alții poate preferă să tacă din frică sau din neputință, pentru că sistemul ne-a făcut să ne simțim neputincioși. Eu sunt optimistă, sunt şi oameni care nu rămân muți și indiferenți în fața abuzurilor, pentru că nu vor să devină complici.

Cum stă situaţia când în rolul de victimă a violenţei domestice este un bărbat?

Demersurile legale sunt aceleaşi, dar e o foarte mare diferenţa între felul în care e percepută situaţia în care un bărbat e victimă, faţă de o femeie. Oamenii au tendinţa să se raporteze la astfel de cazuri ca fiind nişte glume, iar asta tot datorită unor stereotipuri de gen. Din punct de vedere statistic, victime sunt majoritar femeile, dar asta nu înseamnă că nu avem şi bărbaţi în aceeaşi postură. Acestora, probabil, mai greu să raporteze, din cauza stigmatizării despre care sunt constienţi că îi aşteaptă.

Perspectiva psihologilor

Despre violenţa domestică şi ce o declanşează am vorbit şi cu  Ioana-Monica Ciolan, psiholog la Universitatea de Medicină şi Farmacie Grigore T. Popa din Iaşi şi Tudor-Ştefan Rotaru, psiholog şi Lector Univ. Dr.  la Universitatea de Medicină şi Farmacie Grigore T. Popa din Iaşi.

 Ioana-Monica Ciolan, psiholog

Cum se creează dezumanizarea victimei în ochii agresorului?

Ioana-Monica Ciolan: Comportamentele agresive pot fi văzute din prisma a 4 mari perspective şi anume: agresivitatea ca o reacție a unui instinct înnăscut, ca o reacție la o situație frustrantă, ca o reacție învățată și ca rezultat al unui dezechilibru între intensitatea trăirilor și lipsa unor procese cognitive de reglare. Agresivitatea poate să vină însoțită de boală psihică, consum de alcool și de substanțe și de un model familial și cultural învățat. Consider ca dezumanizarea apare mai ales atunci când agresorul atribuie victimei toată responsabilitatea pentru furia sa și emoțiile resimțite, fie ca verbalizează acest lucru și este conștient de asta, fie doar acționează impulsiv.

Tudor-Ştefan Rotaru: Termenul dezumanizare este dur. Sunt convins că nu în toate cazurile reprezentarea victimei în ochii agresorului poate fi considerată dezumanizată. De multe ori, când vorbim despre violența domestică, vorbim despre incapacitatea partenerului violent de a-și exprima emoțiile, în special furia, altfel decât prin lovituri. Devalorizarea victimei de către agresor poate fi expresia unei tulburări de personalitate preexistente. Mulți dintre agresori suferă de trăsături antisociale, rezultă că nu doar partenerul sau partenera este văzut(ă) ca un obiect, ci toți ceilalți oameni sunt mijloace pentru scopurile celui în cauză. Violența domestică reprezintă mai curând terenul sigur pe care psihopatul își dezlănțuie adevărata față pentru că știe că are șanse să scape nepedepsit.

„Nu este scris în genele noastre să fim niște brute.”

De ce acţionează taţii și soții astfel?

Ioana-Monica Ciolan: Justificările agresorului pot fi multiple: fie minimizează consecințele comportamentului său, fie plasează responsabilitatea pe victimă și afirmă că au fost provocați, fie au o perioadă dificilă în viață, fie neagă regularitatea acestui comportament și spun că s-a întâmplat și nu o să se mai repete și pentru o perioadă de timp chiar se comportă exemplar. De obicei, în spatele unui agresor, se află un copil abuzat în familie, în mediul școlar sau cel social, care nu a fost ascultat, auzit și înțeles, care nu a învățat care sunt soluțiile adaptative la situațiile frustrante și dificile de viață.

Tudor-Ştefan Rotaru: Nu doar soții pot fi agresori, ci și soțiile. Într-adevăr, este mult mai frecventă situația soțului/tatălui agresor. Soții și tații pot fi, la rândul lor, victimele ideologiei masculine. Această ideologie spune că „bărbatul adevărat” este un dur, îndreptățit la o poziție de autoritate în casă. Deseori, bărbații recurg la violență pentru că au fost crescuți de părinții lor să corespundă arhetipului „masculului feroce”. Nu este scris în genele noastre să fim niște brute. Consumul de alcool are și el o corelație ridicată cu astfel de comportamente, înțelegem de ce.

Cum stă situaţia când în rolul de victimă a violenţei domestice este un bărbat?

Ioana-Monica Ciolan: Chiar dacă cele mai multe cazuri raportate în privinţa violenţei domestice sunt cele în care femeile sunt victime, ştim că acest fenomen poate afecta şi bărbaţii. Specialiştii din domeniu menţionează faptul că în realitate ar exista un număr mult mai ridicat al numărului de bărbaţi, victime ale agresiunilor domestice, însă nu sunt cazuri raportate oficial. În privinţa bărbaţilor care apelează la autorităţi sunt mai susceptibili de a fi stigmatizati social, atât de familie şi prieteni, cât şi de personalul din cadrul unor instituţii precum medici, agenţi de poliţie şi aşa mai departe.

Şi în cazul bărbaţilor, recomandările sunt similare: distanţarea faţă de agresor, părăsirea domiciliului şi solicitarea ajutorului specializat.

Tudor-Ştefan Rotaru, psiholog

Tudor-Ştefan Rotaru: Nu am statistici foarte clare. Dar este limpede că nu neapărat diferența de forță fizică determină rolurile de agresor și victimă. Aceste roluri sunt, în cea mai mare parte, un produs mental al situației: victima nu știe că, de fapt, are toată puterea să pună capăt stării de lucruri. Una peste alta, cazurile sunt (clar) mult mai rare, astfel încât o cercetare atentă a fenomenului este mai anevoioasă. Însă rămâne important să nu uităm și această fațetă a fenomenului.

Cum se pot proteja mental victimile până când reușesc să scape din locuinţă?

Ioana-Monica Ciolan: Din păcate, în această perioadă de pandemie, s-au raportat un număr semnificativ mai mare al cazurilor de violență domestică. Există organizații care luptă împotriva violenței domestice, care pun la dispoziția victimelor linii telefonice unde pot fi consiliate. Este important dacă victima poate identifica situațiile și contextele declanșatoare de agresivitate și să încerce să evite acele contexte pentru a putea reduce probabilitatea actelor de violență. O modalitate care ar putea să ajute victimele să reziste ar fi să își facă un plan concret și bine gândit (să-și țină actele de identitate într-un loc anume, să aibă un set de chei la îndemână) pentru a putea părăsi locuința.

Tudor-Ştefan Rotaru: Un lucru pe care îl pot face este să renunțe la iluzia controlului. De multe ori, agresorul inserează în mintea victimei ideea falsă că violența acestuia este o consecință a comportamentului celor din jur. Să se debaraseze de iluzia că, dacă se comportă frumos sau daca trece cu vederea, violența va dispărea. Să își aducă aminte că abuzul nu este justificat de comportamentul victimei. Al doilea pas ar fi să ia decizia despărțirii cântărind cu atenție argumentele pro și contra. Pasul trei, să încerce să nu toarne gaz pe foc pentru a-și cumpăra timp să iasă din acel context. Pe tăcute, să-și planifice ieșirea din peisaj. Astfel de decizii nu trebuie luate prea târziu: nu trebuie să aștepți să fii umplut(ă) de sânge pentru a lua decizia că nu se mai poate trăi astfel.

„Nu le presați!”

Cum le putem ajuta fără să le facem mai mult rău?

Ioana-Monica Ciolan: Cel mai potrivit ar fi să direcționăm aceste persoane către asociații și instituții specializate care pot oferi victimelor servicii medicale, psihologice, dar și consiliere juridică. Pentru victimele violenței domestice, detașarea de mediul nesănătos și de agresor ia timp și necesită curaj pentru că viața li se schimbă radical, iar uneori sunt hărțuite și șantajate. Victimele au nevoie să simtă că pot avea încredere în persoana cu care discută și căruia își spun povestea, și ajung să poată să își asume plecarea de acasă. Este contraindicat să le sfătuim să plece cât mai repede de acasă, dacă nu cunoaștem complexitatea cazului sau să le încurajăm să își înfrunte agresorul pentru că putem declanșa conflicte și acte de violență extremă.

Tudor- Ştefan Rotaru: Nu le presați! În zadar repetăm, plini de indignare, întrebarea „De ce nu pleci de lângă agresor”? Acest lucru nu se va întâmpla doar pentru faptul că punem noi presiune. Dimpotrivă, stimulăm ambivalența în direcția opusă  și întârziem separarea. Ce putem face noi este să repetăm că acest lucru nu este normal și să încercăm să-i dăm de înțeles că, cel mai probabil, agresorul NU se va schimba. În cazurile fericite în care agresorul este de acord să meargă la un psihoterapeut, putem stimula această idee. Însă decizia trebuie să aparțină agresorului, și nu victimei.

De ce şi când se produce această ruptură în familie între agresor şi victimă?

Ioana-Monica Ciolan: Este dificil de identificat momentul în care o relație ”normală”  poate ajunge să se transforme într-o relație caracterizată de abuz, în care unul din parteneri este agresorul și celălalt victima. Cel care ajunge să fie agresor are de cele mai multe ori acest istoric de abuz, un nivel ridicat al furiei. Cercetările din domeniu arată că un predictor al violenței domestice poate fi reprezentat și de mediul din care provine victima. Persoanele care au fost supuse unor abuzuri în trecut, sunt mai predispuse să normalizeze unele tendințe în spre agresivitate sau chiar să își atribuie vina pentru comportamentele violente.

Tudor-Ştefan Rotaru: Rareori pasiunea durează mai mult de aproximativ trei ani. Obișnuiesc să definesc iubirea matură prin: respectul reciproc, plăcerea de a petrece timpul împreună și „complicitatea” în fața vieții. Deseori, este vorba de o relație care are doar pasiune și atât, iar când trece etapa îndrăgostirii, nu mai este nimic: cu atât mai puțin respect din partea agresorului. Recomand să evităm căsătoriile grăbite. Timpul le dovedește pe toate și, în general, arată fața adevărată a tuturor.

Dacă ştim persoane care sunt victime ale violenţei domestice, să încercăm să le ascultăm, să nu le judecăm, să le oferim înţelegere şi să le informăm cui pot cere ajutor.

0800-500-333 linie de telefon gratuită pentru semnalarea situaţiilor de violenţă domestică

021 313 0059 Agenția Națională Pentru Egalitate de Șanse pentru Femei și Bărbați

Asociatia Necuvinte: 021.243.33.33, Email: contact@necuvinte.ro

+4 021 312.65.78 Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării

0740 990 300 Psiholog Ioana-Monica Ciolan, facebook

0745 088 849 Psiholog Tudor-Ştefan Rotaru, website

Bright Sky Ro, aplicaţie care vine în ajutorul victimelor violenţei domestice. Aceasta este disponibilă în AppStore și Google Play store în limbile română, engleză și maghiară. Aplicaţia este actualizată cu drepturile omului, cu un apel rapid la 112 şi pune la dispoziţie contactul mai multor asociaţii şi oferă variante de ajutor.

Aplicația pentru iPhone:

https://apps.apple.com/us/app/bright-sky-ro/id1499881995

Aplicaţia pentru Android:

https://play.google.com/store/apps/details?id=com.vodafone.brightsky.ro&hl=ro

Şi mai ales:  112

Hei, pisi! Hai la expoziţie să te-nvăţ despre hărţuirea stradală!

Ilinca Prisăcariu ne povesteşte despre proiectul Hei, pisi!: "Nu m-am așteptat să mă sune părinți care să își exprime entuziasmul pentru faptul că copiii lor participă la un astfel de Citește mai mult

98% Decizia corectă: încă un spectacol care se lovește de cenzură

Când România este pe primul loc în UE la numărul de sarcini nedorite în rândul minorilor, noi ne simțim atacați de limbajul necorespunzător.

Cum era pandemia să-mi răpească arta sau Dragoste în vremea Coronei (n-avem)

Poate știu și că nu sunt încă pe deplin sigură, dar momentan, arta m-a servit bine și mi-a oferit exact ceea ce promite: salvare.

Poezia nu v-a moare

Problema e: cât de real a fost acel imbold pentru scris. A fost un lucru conjunctural sau adolescentin? Dacă e doar atât, se pierde, pentru că scrisul e o muncă. Citește mai mult

Lucruri care mă supără

Observ că dialogul ne sperie pe noi toți. Etichetăm o mulțime de subiecte drept tabu pentru că ne e frică să ni le asumăm în totalitate. Ne e rușine să Citește mai mult

„The sun is there” sau despre speranță la distanță

Mircea Cărtărescu spunea ceva de genul: „Dacă trăiești numai în România, e posibil să nu-ți dai seama că e ceva în neregulă cu lumea din jur..."

Arată-le și celorlalți

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *