Rent Live, produs în 2019 de Fox Television este disponibil pe YouTube, în caz că doriţi să gustaţi puţin Broadway cât timp staţi în casă!
Oare în ce măsori viaţa atunci când trecutul şi viitorul nu există? În minute? În miezuri de noapte? În ceşti de cafea? În dimineţi? În adevăruri? În plânsete? În iubire? Vă sună cunoscut? Probabil acei RENTheads dintre voi ştiu despre ce vorbesc.
Rent, adaptarea “Rock East Village” după opera “La Bohème” de Puccini, cu text, poveste şi muzică scrise de Jonathan Larson, a fost un spectacol fenomen care a ridicat teatrele de pe Broadway în picioare timp de 12 ani, din 1996 până în 2008, având premiera off Broadway în 1994. Imagine vie a anilor ‘90, muzicalul Rent spune povestea unei generaţii care s-a luptat cu pandemia de SIDA, homofobia şi gentrificarea, o poveste plină de iubire, nedreptate şi song-uri pe care nu ţi le poţi scoate din cap, o poveste care, în mod provocator pentru vremea respectivă, aduce în lumina reflectoarelor personaje seropozitive şi queer.
Gaşca pe care o urmărim de-a lungul celor două ore luptându-se cu chiria şi problemele sociale de la finalul mileniului, numără opt prieteni: Mark, regizor independent de film care înregistrează întreaga poveste, Mimi, o dansatoare exotică testată pozitiv cu HIV, Roger, iubitul ei şi colegul de cameră al lui Mark, care visează să compună un cântec istoric înainte să moară de aceeaşi boală, Maureen, activistă, artistă de performance art, bisexuală şi deosebit de atrăgătoare, Joanne, iubita ei lesbiană, avocată absolventă de Ivy League, Angel, un travestit percuționist diagnosticat cu SIDA, Collins, partenerul ei, gay şi profesor part-time de filosofie, de asemenea seropozitiv şi Benny, fost coleg de apartament cu Mark, Rogers, Maureen şi Collins, noul proprietar al blocului, gata să îşi dea afară prietenii.
Catharsisul cu probleme tehnice
În 2019, Fox Television îşi propune să reia musicalul, creând astfel mega-producţia Rent Live, în regia lui Alex Rudzinski, construită special pentru a fi difuzată la TV, în care distribuţia este alcătuită atât din actori de Broadway, cât şi din cântăreţi contemporani, toţi, bineînţeles, tineri. La repetiţia cu costume care a avut loc în seara precedentă spectacolului, actorul Brenin Hunt şi-a rupt piciorul. Neavând dubluri, s-a produs următoarea anomalie: publicul din sală a văzut spectacolul cu actorul în scaun cu rotile, în timp ce telespectatorii au văzut filmarea făcută la repetiţia cu costume şi finalul reprezentaţiei live unde cast-ul original li s-a alăturat pe scenă tinerilor. Situaţia a generat o receptare critică preponderent negativă: sunet de proastă calitate, cadraj haotic al filmării, performanţă vocală medie a actorilor, dicţie nepusă la punct. E o stare de fapt justificabilă luând în considerare statutul canonic atins de reprezentaţia originală şi industria puternică de showbusiness care domină spaţiul american. Fie că eşti artist sau instituţie, dacă vrei să-ţi câştigi existenţa, trebuie să creezi ceva de calitate care să placă. Iar dacă spectatorul dă o grămadă de bani pe o astfel de experienţă, ar face bine să merite. Iar aici intervine critica de teatru (mult mai serioasă peste ocean) care îţi spune pe ce să dai banii şi pe ce nu.
Ca o novice în ceea ce priveşte Broadway-ul însă, toate aceste detalii tehnice nu m-au împiedicat să zâmbesc, să râd, să plâng şi să simt cum mi se face pielea de găină (deşi trebuie să recunosc că performanţa vocală a actorilor din cast-ul original este superioară). Cam aşa s-ar defini catharsisul, din ce-am învăţat eu la şcoală. Şi cam asta ar trebui să provoace teatrul. Ştim foarte bine că muzica amplifică orice emoţie şi are capacitatea uluitoare de a ţese oamenii împreună. Cât timp publicul gustă convenţia unei astfel de creaţii (şi având în vedere ovaţiile de la Rent Live, cred că au gustat-o), orice mesaj, fie el social sau politic, se poate transmite mult mai uşor. Pragmatic vorbind, cred că musicalul e un fel de TGV teatral.
În spatele poveștii
Să ne oprim o secundă asupra problemei în sine. Dincolo de poveste, de ce ne-ar interesa astăzi povestea unei crize care a avut loc în urmă cu 30 de ani? Răspunsul e destul de simplu: reminiscenţele ei afectează încă viaţa de zi cu zi a multor oameni, a multor români. Conform WHO, în 2018, 37.8 milioane de oameni global erau infectaţi cu HIV. În momentul în care urmăreşti o poveste credibilă, emoţionantă, despre viaţa acestei comunităţi, despre istoria ei, ai mai multe şanse să relaţionezi uman cu persoanele respective, sau, cel puţin, să nu ţi se pară aşa de ciudat să vorbeşti despre asta. Când un subiect iese din sfera “tabu”, se deschide o poartă spre educaţie, iar atunci când oamenii au informaţiile necesare, marginalizarea, stigmatizarea şi miturile au mai puţine şanse de izbândă. În România, persoanele infectate cu HIV reprezintă unul dintre cele mai puternic discriminate grupuri atât în sistemul de sănătate, cât şi în ceea ce priveşte şcoala, locurile de muncă şi spaţiile publice, conform unui studiu realizat în 2015 de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării. Şi tocmai aceste comportamente toxice descurajează persoanele simptomatice sau seropozitive să acceseze serviciile sociale şi medicale necesare.
Revenind la spectacol, putem spune oare că musicalul trivializează nişte situaţii grave? Problematic. Pe de o parte, e tentant să fredonezi la duş “Light my candle” şi să uiţi că e vorba despre doi tineri care vor muri în câteva luni datorită lipsei unui tratament adecvat, care îngheaţă de frig şi riscă să fie daţi afară din clădire din cauza gentrificării. Pe de altă parte, puţine documentare te vor face să înţelegi ce înseamnă existenţa în vecinătatea morţii la fel de bine ca piesa “No day but today”. Situaţia are două tăişuri. Cert e însă că oamenii vin la teatru să fie fascinaţi, emoţionaţi, ancoraţi într-o poveste, educaţi. Dar educaţia are loc în momentul în care perspectivele aduse pe scenă sunt înţelese şi receptate afectiv. Mai exact, trebuie să ne pese.
Iar musicalul Rent face asta, fie că vorbim de original, Rent Live, sau filmul din 2005 al lui Chris Clumbus, fidel spectacolului de pe Broadway, unde îi veţi găsi pe majoritatea actorilor care-au adus acest musical la nivel de hit. Cu riscul sentimentalismelor şi al clişeelor, Rent alege să impresioneze şi reuşeşte, livrând în acelaşi timp o felie de intimitate din miezul unei crize medicale care a ras generaţii.
Şi pentru un strop de optimism, vă las cu un citat din Jonathan Larson:
“In these dangerous times where the world is ripping apart at the seams, we can learn from those who stare death in the face every day by reaching out to each other and bonding as a community, rather than hiding from the terrors of life.”
Teatrul este o artă, o componentă socială importantă, o formă de entertainment, o eliberare din cotidian – sau o reprezentare fidelă a cotidianului, cu toate laturile lui mai puțin atractive. Citește mai mult
Ediția a 15-a a festivalului Ideo Ideis se va desfășura într-o manieră complet nouă și plină de provocări.
Te-ai plictisit de stat în casă? Vrei să te deconectezi un pic de la starea de amorțeală și să înveți într-o atmosferă prietenoasă? Vrei să afli unde poți să te Citește mai mult
Problema nu e asta, problema e că noi, ca societate, cu toate moștenirile traumatice acumulate de-a lungul timpului, cu toate lecțiile despre frică, limitare, singurătate și lipsă de încredere în Citește mai mult
De-a lungul a şaizeci de minute, spectacolul sibian jucat preponderent în germană (cu intervenţii în română şi maghiară), prezintă cinci poveşti, cinci momente marcante din vieţile a cinci oameni diferiţi Citește mai mult
Teatrul din Cartier este un proiect inițiat acum 6 ani de către BIS Teatru, un proiect care își propune să aducă mai aproape cultura și teatrul de periferiile mai slab Citește mai mult