„Am o stea de furtună în piept”

Mi-o imaginez pe Forugh Farrokhzad în Teheranul natal, îndrăznind să scrie și să publice poezie într-o societate în care femeia era o anexă a bărbatului. Renunțând la autocenzură, îndrăznind să scrie fără rezerve. Și fără frica reacțiilor (și a consecințelor) fanatice, misogine și violente, care niciodată nu s-au lăsat așteptate. Mergând în sensul opus lor, dar niciodată opus ei însăși. O viață plină de speranțe și iluzii („stele dragi de carton”), dar și de fericirea de a putea crea, de a fi o voce nu doar pentru femeile cărora nu li se permitea sau care nu îndrăzneau să vorbească, ci o nouă voce în sine, distinctă, inconfundabilă, a poeziei iraniene. Și nu numai.

Mărturisește:

„Un poem e frumos când poetul proiectează în el toate vibrațiile și fervoarea sufletului său. Cred că trebuie să-și exprime sentimentele fără nicio restricție. În principiu, artei nu-i poți fixa limita; în caz contrar, își pierde sufletul. Numai urmând acest principiu scriu poezii. Mi-e foarte greu, ca femeie, să păstrez speranța în această societate coruptă. Mi-am consacrat viața artei și pot chiar spune că am sacrificat-o pentru artă. Vreau să trăiesc pentru arta mea.”

Poetă de excepție, care a deschis o nouă cale, feminină, în poezia modernă iraniană, Forugh Farrokhzad s-a născut în 1935 și, pe parcursul celor 32 de ani de viață, s-a bucurat de o creativitate și productivitate impresionante, sfidând cutumele societății și prejudecățile bine înrădăcinate. A creat și avut o influență majoră în literatură, dar și o contribuție în cinema, în special în montaj. În timpul vieții, a publicat patru volume de poezii, debutând la 17 ani cu „Captivă”, postum apărându-i și volumul „Să dăm crezare începutului de anotimp rece.” S-a căsătorit la vârsta de 15 ani, împotriva voinței familiei sale, cu un văr cu 12 ani mai în vârstă, dar a divorțat 5 ani mai târziu, din cauză că acesta o împiedica să scrie poezie, încercând să-i impună o viață strict domestică. Consecința divorțului a fost îngrozitor de aspră, devenind un regret constant al lui Forugh: interzicerea de a-și mai vedea unicul fiu, Kamyar – căruia îi scrie „într-o seară însetată de vară”, dintr-un loc în care „stelele sunt toate stinse” și „îngerii sunt toți în lacrimi.”

Forugh a învățat pictura și croitoria la școala de fete, a făcut călătorii în Europa, a studiat limbi străine și, revenind acasă, l-a cunoscut pe cineastul, producătorul de film și scriitorul Ebrahim Golestan, care i-a devenit partener de viață și alături de care a lucrat la studiourile „Golestan Film.” De asemenea, a asistat și participat la producții teatrale. A studiat montajul în Anglia, Țările de Jos și Germania, iar în 1962, a realizat (fără scenariu) documentarul de scurt metraj „Casa e neagră”, despre leprozeria de la Baba Baghi – film care i-a adus  premiul cel mare al festivalului de film de la Oberhausen. Din aceeași lerpozerie, a adoptat un băiat, Hosein. Forugh Farrokhzad a duso viață tumultoasă, neconvențională, mergând mereu împotriva curentului violent al societății. A avut trei tentative de sinucidere și o moarte puțin spus misterioasă – accident de mașină, tentativă reușită de sinucidere sau complot fără suficiente dovezi?

„Noi am crescut pe un tărâm irosit.”

 „Păcatul”, prima poezie pe care a publicat-o, într-o revistă săptămânală din Teheran, a provocat multe controverse din cauza naturii sale erotice și curajoase – poeta mărturisește că a păcătuit „în plăcere.” Societatea Iranului anilor ’50 nu accepta ca o femeie – chiar dacă prin poezie – să-și exprime atât de deschis plăcerea și dorințele. Personalitate rebelă și independentă, care ascultă mai întâi de propria voce, din interior, și nu de numeroasele coruri alesocietății, Forugh scrie într-o poezie apărută postum: „și redactarea regulii inimii mele / nu depinde de guvernarea locală / a orbilor.” „Orbii” guvernează într-o manieră mediocră, încercând să le impună tuturor „supușilor” nivelul, perspectiva și limitele lor. În altă creație, poeta afirmă: „Noi am crescut pe un pământ irosit. / Venim ca ploaia pe un pământ irosit.” Fie că Iranul este sau nu traducerea acelui „pământ irosit”, poezia sau arta fiind „ploaia”, cert e că spațiul natal, fragil („Toți vecinii noștri cultivă în grădinile lor, / în loc de flori, obuze și mitraliere.”) și aflat într-un moment delicat (cu puțin înainte ca țara să devină Republica Islamică Iran), chiar dacă chinuitor și opresiv, a reprezentat un important declanșator al creativității (care, fiind îngrădită, a explodat).

Forugh și-a urmat calea, chiar dacă „orbii” erau împotriva ei și chiar dacă acea cale era ghimpată și plină de piedici. Și-a urmat calea nu doar pentru a-și face propria voce auzită, ci pentru a da un glas și a fi un sprijin pentru celelalte femei iraniene și nu numai care treceau prin suferințe asemănătoare:

„Principala mea dorință e de a deveni o artistă autentică… doresc, de asemenea, ca nivelul culturii în această țară să progreseze și ca oamenii să aprecieze mai mult adevărata valoare a artei spre a nu ceda agitației falșilor pioși… Doresc emanciparea femeii iraniene și egalitatea în drepturi a femeilor cu bărbații. Sunt întru totul conștientă de suferințele surorilor mele în această țară, cauzate de injustiția bărbaților și îmi folosesc arta, în parte, pentru a exprima durerile și chinurile lor.”

Cu timpul, în Iran, devine atât de celebră, încât și neștiutorii de carte îi învață poemele pe de rost. Faima ei este echivalentă cu cea a unui star de cinema.

„întreg cerul meu / se umple de stele căzătoare”

În poezia lui Forrokhzad, perspectiva feminină vine ca expresie în sine și nu ca o replică la perspectiva masculină. Un univers care oscilează mereu între umbre reci, înfricoșătoare, și o lumină strălucitoare; o poezie care speră și se amăgește, care se deziluzionează și apoi speră din nou, dulce și amară pe rând sau în același timp, o poezie în care regăsim izolare și dorință de exprimare, dragoste și frica de a o pierde, dorință sexuală și curajul de a nu o percepe ca pe un păcat, dor, nostalgia unei copilării fericite și pline de mister, „în compania bătrânului soare” – „zilele când ochii mei beau / orice lucru-ntâlnit / ca pe un lapte proaspăt”, o natură liniștitoare și plină de șarm, un exotism care îți devine familiar. Regretul, fereastra din spatele căreia privește lumea, închisoarea, zborul, mâinile, zidul, păsările, arborii, grădina, vântul, soarele, plaja, norii, plopii, luna, stelele, noaptea… O poezie care râvnește continuu („În ospățul tău de lumini / de-aș fi numai surâsul unei cupe de vin! // Într-o noapte de suferințe / de-aș fi numai slăbiciunea și beția unui somn!”) și care descoperă neîncetat, folosește suferința în scopul cunoașterii sinelui, a lumii și a legăturii dintre cele două („- Speranțe? / – Se închid singure în armonia nemiloasă a miilor de uși.”).

„Întipărește-ți zborul în minte”

Un accent foarte clar este pus pe viață și pe cât de puțină lume trăiește, de fapt: „cadavre cu care-i plăcut să te-ntâlnești, bine îmbrăcate, / bine hrănite, / în stațiile timpilor prestabiliți, / în lumea nesigură a luminilor vremelnice / și a încântării de a cumpăra fructele stricate ale zădărniciei…” Este subliniat și felul cum, odată cu maturizarea, intrăm sau, mai bine zis, suntem constrânși să intrăm într-un corset social, pe care, vrând-nevrând, îl transmitem mai departe: „Acum lăstarul nucului / a crescut îndeajuns ca să poată explica frunzelor tinere / ce este zidul.”

Farrokhzad pune întrebări neașteptate: „Liniștea ce este dacă nu cuvântul nerostit?”; „E suferință obscuritatea ori bucurie? / E închisoare trupul sau tărâm al libertății? (…) / Noaptea-i umbra cărui suflet obscur?”; „Tremurând sub picioarele tale, pământul / nu-i oare mai singur decât tine?”. O poezie despre cum trupul e perisabil, dar suflul lui e ceea ce rămâne (sau poate nu strict despre trup, ci despre orice lucru care, lipsit de componenta imaterială, piere): „Întipărește-ți zborul în minte: / pasărea-i muritoare.” Legat de relația artă-nemurire, în revista „Araș”, poeta afirmă:

„Cred că toți cei care fac o operă de artă resimt nevoia de luptă contra dispariției. Într-adevăr, ei iubesc viața mai mult decât orice altceva și înțeleg concepțiile despre viață și moarte mai mult decât alții. Creația e deci un efort pentru supraviețuire și o sfidare adusă morții.”

„Între fereastră și vedere / e întotdeauna un interval.”

În poemul „Prietenă”, dedicat lui Forugh, poetul Sohrab Sephiri spune că poeta „semăna cu singurătatea ei.” În poezia lui Farrokhzad, singurătatea e apăsătoare, dar inevitabilă; e o condiție a libertății pe care aceasta a ales-o („și disperarea mea creștea mai repede / ca răbdarea sufletului meu”, „Mi-e frig ca și când nu mă voi încălzi niciodată”). În încheierea poemului „Zilele acelea”, scrie: „fata care-și colora obrajii / cu petale de mușcată / este acum, vai / o femeie singură, / o femeie singură.” Această femeie singură, privește prin dreptunghiul care încadrează fericirea sau mizeria lumii exterioare: „O fereastră mi-e de-ajuns.”

„Eu miros trifoiul cu patru foi / crescut pe mormântul vechilor înțelesuri.”

„Norii ca o mulțime îndoliată”, „ochii mei decolorați de extaz”, „cercul oglinzilor îndoliate”, „când pleoapele oglinzii le-nchideai”, „Zeul întunecat al tristeții / intră încetișor, / în templul privirii mele” „generos ca lumina erai” – în poezia lui Forugh Farrokhzad, totul e seducător fără să devină incomod sau lipsit de substanță. Simplitatea și complexitatea se îmbină, astfel încât poezia nu e niciodată nici prea ușoară, nici prea greoaie pentru a fi gustată („Adevărul l-am găsit în grădină, / în privirea timidă a unei flori anonime, / am găsit veșnicia într-o clipă fără sfârșit / în care doi sori se privesc unul pe altul.”).

Poeme ale lui Forugh Farrokhzad poti fi citite în limba română aici, și în limba engleză aici și aici.

Bibliografie: Farrokhzad, Forugh, „Să dăm crezare începutului de anotimp rece (Cele mai frumoase poezii)”, traducere, prefață și note de Gheorghe Iorga, editura Tracus Arte, București, 2015

Emanuel Iavorenciuc şi Istoria pe răzătoare

O discuţie despre educaţia istorică, cavalerii templieri, patriotism şi reţele de socializare...

Rupi Kaur: la graniţa dintre instapoetry şi feminism

Te ofilești, cazi, prinzi rădăcini, te ridici și înflorești. Iată procesul prin care trece un om și un artist, proces pe care Rupi Kaur îl readuce în discuție în cel Citește mai mult

Un bărbat pe nume Ove şi o carte plină de speranţă

Un bărbat pe nume Ove spune povestea unui om simplu, fermecat de ordine şi disciplină, care a privit de prea multe ori moartea în ochi. De atât de multe ori Citește mai mult

Banal sau genial? O carte care chiar (te) motivează

Nu ne mirăm de ce fizica, chimia și biologia devin înfricoșătoare și anoste, iar copiii se refugiază discret în ecranele calculatoarelor, devenind victimele entertainmentului pasiv. Dacă nici una din sfere Citește mai mult

Povestea mea, povestea noastră. Devenind Michelle Obama

Chiar dacă nu ne putem întâlni mentorii faţă în faţă de fiecare dată, cărţile lor ne oferă o şansă unică să-i cunoaştem mai bine.

A fi sau a nu fi feminist(ă)

Ne gândim frecvent la fapte concrete care diferențiau până acum cele două genuri principale. Chimamanda aduce în discuție întrebări firești, cu grad diferit de importanță. Cine plătește consumația?  Cine întreține Citește mai mult

Arată-le și celorlalți

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *