Cândva declarasem că îmi place Fiona Apple pentru că simțeam că e ceva ce ar trebui să îmi placă; ceva ce ascultă oamenii smart, nu știu. Părea să fie atât de mișto, încât îmi era rușine să recunosc că nu înțeleg nimic. Îmi dau seama, însă, că atunci Fiona Apple era pentru mine exact așa cum ar putea fi pentru mulți alții: complexă, greoaie, sofisticată. Muzica ei mi se înfățișa ca o explozie de sunete și armonii foarte greu de etichetat, care necesitau nu neapărat o procesare mai lungă – și asta -, ci o acceptare. This is chaos, take it or leave it. Dar partea și mai frumoasă e că nu era haos, numai că Apple are un fel atât de special de a-și pune universul pe note, încât, de unde eram eu, nu putea fi tradus altfel.

Probabil de aceea am fost puțin reticentă când am auzit că și-a lansat un nou album, primul din ultimii opt ani. Cu toate astea, mi-am făcut curaj în cele din urmă, am dat Play și am descoperit o altă Fionă, de care puteam în sfârșit să mă apropii.

Fetch the Bolt Cutters este și nu este ceva ce n-am mai auzit până acum. Și nu spun asta pentru că i-aș nega unicitatea, ci pentru că există ceva ce unește toate lucrurile unice într-un mod delicat și misterios. Albumul e într-adevăr o fereastră înspre altă lume – nu una sălbatică (așa cum era imaginea pe care o aveam în minte când mă gândeam la Fiona Apple), ci una eliberată, vie și atât de onestă încât te face să-l mai asculți o dată, și încă o dată și tot așa, până când sunetele, melodiile, cuvintele și ritmurile își găsesc locul în mintea ta.

De-a lungul celor 13 piese, Apple vorbește despre bullying, despre furia pe care a început să o simtă abia la zeci de ani după ce a fost victima unui viol într-o scară de bloc, despre relațiile toxice, despre depresie, despre femei, despre nevoia de singurătate și nevoia de iubire care nu se exclud neapărat și, mai ales, despre descătușare.

„Fetch the bolt cutters, I’ve been here too long”, spune artista în piesa care poartă numele albumului, iar acel here se referă la toate momentele, toate circumstanțele care te constrâng să fii altcineva, să te complaci în părerile celorlalți despre tine. Această Fiona Apple nu mai are timp pentru ceilalți. She’s going back to the roots, și traseul ăsta vine la pachet cu o mulțime de căutări, cu subiecte dureroase puse în versuri care-ți sună în minte chiar și după ce albumul s-a oprit din mers:

“People like us get so heavy and so lost sometimes,

So lost and so heavy that the bottom is the only place that we can find;

We get dragged down, down to the same spot enough times in a row

The bottom begins to feel like the only safe place that you know.”

(Heavy Balloon)

Tot o formă de eliberare este și felul în care artista încearcă să le vorbească celorlalte femei din viața ei, în piese precum Shameika, Ladies, Newspaper sau For Her. Nu piesele însele sunt eliberatoare, ci faptul că reușește, prin intermediul lor, să spună lucruri care n-au putut fi spuse altfel, să vindece lucruri care ar fi continuat să lase urme dacă nu erau confruntate la timp.

În interviurile recente, Apple vorbește despre relația asta care, ani la rând, a fost mai degrabă defectuoasă. În școala gimnazială, spre exemplu, îi era extrem de greu să aparțină vreunui grup, fiindcă fetele din gașcă o respingeau, amintindu-i mereu că nu e suficient de drăguță, suficient de cool, suficient de populară ca să facă parte din grupul lor. Și lucrul ăsta și-a lăsat amprenta asupra felului în care a ajuns să interacționeze cu femeile, ani după aceea. Prin urmare, mare parte din album le este dedicat lor – femeilor despre care auzim de la bărbații din viața noastră, pe care le admirăm în secret sau cu care ne-am dori să fim chiar prietene dacă circumstanțele ne-ar permite. Femeilor care își dădeau ochii peste cap când voiam să facem parte din gașca lor. Femeilor pe care ne-am dori să le iertăm și să ni le apropiem. Femeilor care ne-am dori să ne ierte.

Un alt motiv pentru care albumul e atât de special e modul în care a fost produs. Fiona Apple l-a înregistrat cap-coadă acasă, lucru care i-a permis să facă o mulțime de experimente muzicale. Ca ascultător, te găsești surprins în background de câini care latră, de sunete atipice de percuție, de voci și mieunături care nu fac decât să accentueze ideea că toate lucrurile au sens, odată ce înveți să le iei ca atare. Aș spune că e încă o formă prin care Apple se rupe de metodele tradiționale de creație pentru a face ceva mult mai apropiat sieși. Greșelile sunt parte din întregul proces. Vocea, care se sparge uneori printre cuvinte, nu încearcă nici o clipă să te cucerească, să intre în liga vocilor frumoase și muzicale, ci, dimpotrivă, își dorește să comunice, să-ți spună ceva și să se asigure că acel ceva ajunge la tine și rămâne acolo.

Nu mai e vorba despre a face muzică pentru radio, pentru topuri, pentru interviuri și articole în reviste pretențioase, ci despre a face muzică mai mult ca o formă de terapie, de vindecare a lucrurilor care nu și-au găsit răspunsul nici în alcool, nici în medicamentele prescrise prost pentru motive greșit înțelese. Și poate că tocmai de aceea Fetch the Bolt Cutters merită să ajungă la cât mai mulți oameni.

Nu cred că e un album ușor de parcurs, totuși. Dimpotrivă, cred că e o întâlnire dintre acelea în care chimia ocupă un loc foarte important. Dar, dacă îi dai o șansă, s-ar putea să realizezi că Fetch the Bolt Cutters e lucrul de care nu știai că ai nevoie. Și poate că-ți va prinde bine.  

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *