Răbdare

Le bonheur, celebrul film al lui Agnes Varda din 1967 ne spune povestea unei căsătorii, a unui adulter și a unei sinucideri, toate implicând aceleași trei personaje. Într-un cadru ce amintește de filmele din comunism, François, soția sa Thérèse, și Émilie, femeia cu care începe o relație extraconjugală, locuiesc în două orășele apropiate și au meseriile de tâmplar, croitoreasă și funcționar la poștă.

Te uiți. Aștepți. Admiri imaginea și naturalețea filmului. Aștepți acel ceva pe care ești obișnuit să-l găsești – și care te face să nu întrerupi vizionarea. Dai din cap nehotărât, de câteva ori, de la dreapta la stânga – mișcare ce s-ar putea traduce prin comme ci, comme ça. Te întrebi dacă filmul a rămas în istoria cinemaului pentru stilul în care e realizat, nu pentru poveste. Ți se spune să ai răbdare. Ai răbdare. Vezi că François e fericit cu Thérèse, dar se îndrăgostește de Émilie. Le iubește pe amândouă, e fericit și lipsit de remușcări. Tot aranjamentul pare să funcționeze, lui nu i se pare nimic imoral, și chiar îi mărturisește cu lejeritate lui Thérèse aventura – ba chiar îi cere să îl iubească mai mult. Îți pui întrebări despre mesajul și moralitatea filmului și te gândești că poate va încerca să spargă convențiile cu care ne-am obișnuit (să nu-ți înșeli partenerul / partenera etc.) și pe care rareori le combatem, din motive evidente. Răbdarea ta e răsplătită prin sinuciderea bruscă a personajului nevinovat. Te-ai fi așteptat ca ea să plece – ca să-și pedepsească soțul și să-l învețe o lecție. Dar ea renunță la viață, cei doi copii rămân fără mamă și, în mod normal, soțul ar trebui să fie bântuit de remușcări cel puțin până la moarte. Doar că el nu învață nimic din povestea asta; șocul îl afectează pentru scurtă durată, apoi își înlocuiește soția cu amanta (și înlocuirea e atât de completă, de parcă ni s-ar sugera că Émilie riscă să aibă aceeași soartă ca Thérèse). Simplu: avea două relații, acum are una singură; de fapt, a rămas doar cu una – iar faptul că soția lui s-a sinucis tocmai din cauza celeilalte relații nu pare a fi decât un detaliu nesemnificativ. Nu pare să-l deranjeze prea tare; ca și cum nu ar fi avut nimic de pierdut și, mai ales, nimic de învățat din asta. Te uiți la el: e cam diluat, cam transparent, cam mediocru; nu înțelegi care e șpilul, ce fel de om e ăsta. În plus, niciun fel de mare pasiune sau foc nu pare să ardă în el, de fapt. Nimic care să-i justifice lipsa de… nu știu dacă să zic „conștiință” sau „inimă.”

E despre…

După ultimul cadru, am clătinat din cap, de data asta a „oui” și am început să-mi zic:

E un film despre un om meschin.

E despre cât de periculos (ucigător, chiar) e să-ți pui toată fericirea într-o singură persoană. Despre o femeie care și-a pus toată fericirea în bula familială iar, atunci când aceasta s-a crăpat brusc, n-a putut face față șocului.

E un film despre un bărbat atât de convins de propria „filosofie”, încât, nici atunci când omoară indirect nu consideră că a greșit. François reprezintă o tipologie umană foarte ușor de recunoscut în jurul nostru: oameni atât de vrăjiți de propria autoficțiune, încât, nici când viața le trimite cele mai puternice lovituri (care s-ar putea transforma în cele mai uimitoare revelații) nu învață nimic și nu se schimbă. De altfel, ce ar fi fost de făcut? Sigur, soția sa a murit, poate că nu are neapărat sens să se despartă de Émilie, dar… totul e chiar atât de simplu și ușor de rezolvat?

Despre a înlocui pe cineva, fără nicio remușcare; un foarte indiferent și cumplit „C’est la vie !” – ca și nicio acțiune a cuiva n-ar avea impact asupra vieții altcuiva.

Prin imaginile acestea aproape perfecte transpare o cruzime aproape animalică. Și, când te gândești la situație, în fond, totul e absurd. Cred că sunt și câteva ecouri existențialiste aici. Vrând-nevrând, m-am gândit la Străinul lui Camus.

E un film despre un om meschin, care, nemulțumindu-se cu fericirea lui, a distrus fericirea soției sale.  Despre un adulter aparent inofensiv. Dar, totuși, el își iubește și amanta. Ceea ce complică lucrurile, dar tot nu îi justifică impasibilitatea.

S-ar putea spune că e un film despre prețul fericirii sau despre valoarea ei, în concepția a trei oameni, dar cred că, mai degrabă, e despre indiferență (nu am vrut să zic „nesimțire”) luată drept capacitate de a fi fericit în orice fel de condiții. Și poate că titlul e ironic și că ne spune că fericirea e, de multe ori, prost înțeleasă.

Frumusețe și cruzime

Le bonheur ar putea fi ușor rezumat astfel: imagini tipice Noului Val francez, în culori care te fac să simți un gust dulce, ca și cum ai gusta deodată din mai multe tipuri de prăjituri și siropuri, devenind la un moment dat greu de suportat, apoi tragedia, apoi aceleași culori și aceeași frumusețe a imaginii. Un cerc închis. Viața trece ca și cum singurul ei scop ar fi să treacă. Toate elementele se adună într-o armonie care începe să pună presiune asupra ta, relația adulteră se construiește pas cu pas, lăsându-ți impresia că nu va avea nicio consecință, până când consecințele explodează. Și apoi armonia revine, de parcă acea explozie n-ar fi avut loc – și de parcă ea n-ar fi produs nicio victimă și nicio rană.

Uite cât valorează viața cuiva, în unele cazuri, îți zici.

Irreversible sau despre cum timpul distruge tot

Deși începe cu finalul dezastruos, Irreversible nu te face să te simți de parcă, năpădit de-un impuls subit, citești ultima pagină din cartea care ți-a ros curiozitate pentru zile-ntregi. Dimpotrivă, Citește mai mult

De ce ar trebui să te uiţi la The Social Dilemma

Te simţi vreodată urmărit când stai pe net? Nici nu e de mirare! The Social Dilemma îţi arată cum marile companii folosesc algoritmi pentru a stoca şi prezice toate acţiunile Citește mai mult

RBG: creativitatea justiției în filmul documentar

Proiectul documentar relatează ascensiunea unei tinere timide din Brooklyn spre ce astăzi numim vocea puternică a justiției și simbolul egalității de gen.

Luke Lorentzen: Midnight family şi culisele filmului documentar

„Persoanele din filmele mele simt că atenția pe care o primesc este grozavă, le dă încredere, le dă un sentiment că sunt văzute și auzite.”

„Neliniște” de Linn Ullmann sau despre cum „nu se poate trăi fără dor”

A scrie despre părinții tăi. Te îndepărtezi suficient, dar nu cât să-ți pierzi capacitatea de a privi din interior, nu cât să devii impersonal. A încerca să-ți înțelegi părinții.

“O viață pe planeta noastră”- filmul care ne spune cum putem să ne salvăm

O viață pe planeta noastră: “Nu este doar despre salvarea planetei, este și despre salvarea noastră”

Arată-le și celorlalți

Un comentariu

  1. Nu există ,,nouveau vague français“ din două motive: ,,vague” fiind substantiv de genul feminin, adjectivul care îl determină va fi acordat în gen cu acesta, deci:, ,,nouvelle vague”. A spune despre ,,nouvelle vague” ca e ,, français” e clar un pleonasm. Denumirea în limba franceză e clar că indică locul în care s-a născut această grupare. O variantă corectă este ,,Noul val francez/ French New Wave”, dat fiind că un ceea ce este numit generic ,,noul val” se va manifesta în mai multe spații (Cehia, România), cu un specific propriu fiecărui loc.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *