Constantin Popescu a regizat cel de-al treilea lungmetraj, „Pororoca”, un film violent psihic, o dramă care lovește spectatorul. Autor și al scenariului, Popescu reușește să provoace tensiune, milă și chiar teamă prin povestea unei dispariţii devastatoare.
Într-un București modern locuiește Tudor (Bogdan Dumitrache) împreună cu soția sa, Cristina (Iulia Lumânare), și cei doi copii, Maria și Ilie, de cinci, respectiv șapte ani. Într-o zi, tatăl își scoate copiii în Parcul Rond. Un cadru larg, unde personajele sunt greu de identificat, este alegerea regizorală de a începe o secvență lungă, de aproximativ douăzeci de minute, care, de altfel, reprezintă chiar intriga narațiunii. Astfel, oferă o liniște ciudată combinată cu anticipare. Distras de un apel telefonic, Tudor observă târziu că fetița lui a dispărut. Strigătele, fuga, căutările nu au niciun rezultat. Registrul puternic realist realizat prin lipsa muzicii sau a altor sunete extradiegetice, precum și raritatea tăieturilor de montaj, accentuează impactul întâmplării. Prezentat ca un adevărat familist, un bărbat grijuliu, care-i pune pe cei dragi pe primul loc, Tudor este şocat, urmând să cadă în depresie și degradare.
Incapacitatea autorităților de a rezolva cazul este puțin exagerată, mai ales prin replicile polițistului Pricop (Constantin Dogioiu), care, în mare, în afara încercării de a-l consola pe Tudor, nu pare că se ocupă prea mult. Om relativ superficial în meseria lui, fără prea multe resurse intelectuale sau materiale, acesta apelează deseori la formulări precum „nu se poate” sau „nu avem voie”. Blazarea intră în contradicție cu disperarea tatălui care tocmai și-a pierdut copilul.
Relația dintre cei doi soți este rece. Ea își suprimă sentimentele până când stresul o face să-și manifeste durerea prin aruncarea farfuriilor. În loc să se ajute reciproc, părinții trăiesc într-o tensiune crescândă. Cristina îi reproșează pierderea fetiței. Plecarea mamei la Constanța, împreună cu Ilie, îl lasă pe Tudor să cadă destul de ușor victimă propriei minți.
Cadrele lungi, aparent plictisitoare, adaugă la creșterea tensiunii, la decantarea lentă și chinuitoare a tragediei protagonistului. Pierderea copilului, incertitudinea, necunoașterea locului unde se află și ce face, sunt cele mai traumatizante lucruri care se pot întâmpla în viața unui părinte. Povestea nu e una eminamente polițistă, ci are o miză psihologică pronunțată. Filmul vorbește despre suferința umană.
Tentativa tatălui de a lua în propriile mâini investigaţia e inevitabilă. Fotografiile făcute de mamele din parc la momentul dispariției sunt neobişnuit de bine făcute, dar tot nu sunt luate în considerare ca dovadă de către poliție, ceea ce e puțin probabil să se fi întâmplat în realitate. Urmărirea persoanei pe care Tudor o consideră culpabilă pare că se îndepărtează de realismul primei jumătăți, dar e greu de spus cum reacționează fiecare persoană în această situație. În momentul când copilul îi este luat, el trăiește doar pentru a găsi vinovatul. Prezența permanentă în parc a acestui individ pe care Tudor îl consideră a fi făptașul, îl întărâtă pe tată, declașându-i, în timp, o furie de necontrolat. Este o bătălie între instinct și rațiune.
Finalul este surprinzător, reușește să izbească, să le transmită spectatorilor o tristețe, o durere și un nod în gât care să-i oblige să conștientizeze frica. Te face să-ți îmbrățișezi aproapele.
Filmul lasă multe întrebări, dar e discutabil cât sunt de relevante în contextul emoțiilor provocate. Prin prisma temei abordate, însă, nu este nici un lungmetraj ușor de uitat. Cu siguranță fiecare părinte s-a gândit la acest lucru măcar o dată, regizorul putând să sensibilizeze, să sustragă din ei această neîncredere în societate.
Interpretarea lui Bogdan Dumitrache este impecabilă, dificultățile rolului, atât fizice, dar în principal cele psihice, fiind atent mânuite. Actorul a mai avut un asemena personaj de jucat în serialul „În derivă”, regizat de Constantin Popescu, Adrian Sitaru și Titus Muntean. Acolo, el se zbate cu dramele familiale, fiind supus unui efort mental deosebit datorat faptului că toată acțiunea are loc în cadrul ședințelor de psihoterapie. Revenind la Pororoca, aflat în prim-plan de-a lungul întregului film, actorul depășește așteptările pe întreaga traiectorie a poveștii. Faptul că, la rândul lui, are un copil, l-a făcut pe Bogdan Dumitrache să realizeze gravitatea situației, lucru pe care l-a declarat pe scenă în cadrul Romanian Film Festival din Londra. Astfel, jocul său capătă o notă puternică de realism, spectatorului fiindu-i ușor să empatizeze. Își merită din plin cele șase premii pentru cel mai bun actor, cel mai important fiind cel de la Festivalul Internațional de Film de la San Sebastian.
Constantin Popescu a câștigat cu „Pororoca” premiul de cel mai bun regizor la Gala Gopo din 2019 și cel mai bun film la TIFF ediția 2018.
Lungmetrajul se poate găsi atât pe Netflix, cât și pe HBO GO.
The Hater: Așteaptă-te să te simți incomod de multe ori pe parcursul celor două ore. Așteaptă-te să-ți fie satisfăcută dorința de a întrece limitele (nu cred că o vei mai Citește mai mult
Pentru această iarnă atipică, vă las aici o scurtă listă cu recomandări de filme dacă...
Este o dramă cu umor negru ce îi pune în față spectatorului o situație neașteptată, chiar de necrezut la prima vedere, dar care nu poate fi exclusă ca posibilitate.
Te simţi vreodată urmărit când stai pe net? Nici nu e de mirare! The Social Dilemma îţi arată cum marile companii folosesc algoritmi pentru a stoca şi prezice toate acţiunile Citește mai mult
„Persoanele din filmele mele simt că atenția pe care o primesc este grozavă, le dă încredere, le dă un sentiment că sunt văzute și auzite.”
O poveste spusă cu omenie și frumusețe, o meditație surprinzătoare asupra destinului și a ceea ce nu cunoaștem decât intuitiv, La double vie de Véronique este un film emoționant care Citește mai mult