În spatele titlului de superputere mondială şi dincolo de suspinele romantice îndreptate spre “visul american”, S.U.A. rămâne, chiar şi în ziua de azi, un spaţiu profund rasist. Dacă ai încercat vreodată să îţi explici acest fenomen şi n-ai reuşit, avem două filme care te vor ajuta să-l înţelegi, ambele semnate de Ava DuVernay. 

Ava DuVernay este un nume din ce în ce mai pregnant în lumea filmului american, o deschizătoare de drumuri pentru femeile de culoare şi o artistă hotărâtă să aducă experienţa comunităţii afro-americane în atenţia publicului din toată lumea. Scriitoare, regizoare, producătoare şi distribuitoare de film, Ava DuVernay s-a afirmat în primă instanţă prin lungmetrajul Selma (2014), apoi cu documentarul 13th (2016), filmul Disney A wrinkle in time (2018) şi mini-seria Netflix When they see us (2019) care a făcut furori, din multe puncte de vedere. 

Dacă 13th aşează sub lupă rasismul şi caracterul de business al sistemului penitenciar american (cu numărul cel mai mare de prizonieri din toată lumea), începând de la amendamentul 13 din 1865, până în prezent, When they see us ne spune povestea celebrului “Central Park jogger case”, proiectându-ne în intimitatea celor 5 adolescenţi condamnaţi şi închişi pe nedrept. Ambele filme sunt esenţiale, suficient de intense ca să-ţi rămână popcornul în gât şi îndeajuns de elocvente ca să scoată activistul din tine. Iar împreună oferă două perspective complementare asupra unui fenomen toxic: documentarul desenează contextul social, politic, istoric, iar mini-seria îţi aduce umanitatea, povestea, emoţia. Macro şi micro. Să începem din interior spre exterior…

When they see us doare atât de tare pentru că expune fără scrupule nu doar abuzurile şi rasismul sistemului justiţiar american, ci mai ales consecinţele. Cinci vieţi au fost distruse din cauza incompetenţei, a afacerilor şi a jocurilor politice din culise, iar regizoarea Ava DuVernay reuşeşte cu brio să aducă umanitatea în prim plan. 

Dar înainte de toate, e timpul pentru puţină contextualizare.

Cine sunt cei cinci exoneraţi?

Antron McCray, Kevin Richardson, Yusef Salaam, Raymond Santana şi Korey Wise sunt numele care circulau pe buzele tuturor americanilor în 1989, cunoscuţi pe scurt ca “Central Park Five”. Cei cinci băieţi de culoare, cu vârste cuprinse între 14 şi 16 ani, au fost acuzaţi şi încarceraţi pentru furt, vătămare corporală, agresiune sexuală, viol şi tentativă de omor, servind între 6 şi 14 ani de închisoare, deşi nu au comis niciuna dintre aceste crime. 

Variaţie a afişului pentru mini-seria When they see us

Greşeala lor? S-au aflat în Parcul Central din Manhattan împreună cu o gaşcă de aproximativ 30 de tineri de culoare, dintre care unii au atacat, jefuit şi hărţuit civili. În aceeaşi seară şi în acelaşi parc, Trisha Meili, o tânără albă în vârstă de 28 de ani a fost găsită inconştientă în urma unui viol brutal care a lăsat-o în comă timp de 12 zile. Antron, Kevin, Yusef, Raymond şi Korey au fost arestaţi, interogaţi între 7 şi 48 de ore, în abesenţa părinţilor, fără mâncare, odihnă sau pauze de toaletă şi siliţi violent să mărturisească înfăptuirea crimei, declaraţii care au fost ulterior regizate şi înregistrate video.

De ce? Pentru că scopul procurorului Linda Fairstein nu era aflarea adevărului, ci confirmarea lui. Nu exista niciun martor, probele ADN erau negative sau neconclusive, iar declaraţiile băieţilor erau contradictorii. Dar justiţia trebuia servită urgent, iar în New Yorkul anilor ‘80, profund segregat rasial şi împânzit de crime, era logic ca ţapii ispăşitori să fie nişte tineri de culoare. Linda Fairstein era şi este la ora actuală sigură că cei cinci sunt vinovaţi. În tot acest timp, Donald Trump, pe atunci un om de afaceri de succes, convins şi el de vinovăţia tinerilor a plătit $85,000 pentru o reclamă care să apară pe prima pagină a ziarelor newyorkeze: “Aduceţi înapoi pedeapsa cu moartea! Aduceţi înapoi Poliţia!” – afirmaţie pe care actualul preşedinte refuză să o retragă.

Dacă în 2002, Antron, Kevin, Yusef şi Raymond se aflau deja în libertate, Korey, singurul cu vârsta necesară ca să fie închis în penitenciare pentru adulţi la vremea procesului şi cu cea mai grea condamnare, se lupta încă să supravieţuiască în puşcărie. În acest an, Matias Reyes, deja închis pe viaţă pentru o serie de violuri şi un omor, a mărturisit că, de unul singur, a bătut-o şi a violat-o pe Trisha Meili. Ca urmare, Korey Wise a fost eliberat, cei cinci au fost exoneraţi şi au câştigat $41m dând în judecată oraşul New York City. Dar ceea ce au pierdut, din păcate, nu poate fi recuperat sau cumpărat. 

Yusef Salaam interpretat de Ethan Herisse şi mama lui, Sharonne Salaam interpretată de Aunjanue Ellis în episodul 2 din When they see us

O răscumpărare cinematografică pe măsură

Mini-seria Avei DuVernay însă le-a oferit o altfel de răscumpărare: posibilitatea ca povestea lor să fie auzită şi văzută în toată complexitatea ei. Astfel, pe lângă cercetarea istorică minuţioasă, regizoarea a asigurat veridicitatea creaţiei aducându-i pe Antron McCray, Kevin Richardson, Yusef Salaam, Raymond Santana şi Korey Wise pe platou şi încurajând colaborarea cu actorii. Şi ca dovadă că arta făcută cum trebuie poate avea un impact social răsunător, în urma premierei, Linda Farstein, la momentul respectiv o autoare de succes, a demisionat din board-ul a cel puţin două organizaţii non profit şi a fost abandonată de editorul cărţilor sale. În martie, fosta procuroare a dat în judecată Netflix şi pe Ava DuVernay pentru defăimare, iar compania de producţie şi distribuire a afirmat că se va implica viguros în apărarea filmului. 

Efectul se explică prin calitatea artistică incontestabilă a creaţiei care reuşeşte să oglindească limpede şi emoţionant o realitate usturătoare pentru mulţi afro-americani. Ava DuVernay construieşte mini-seria în patru episoade, fiecare dintre ele concentrându-se pe o problematică specifică: în primul episod îi vedem pe băieţi puşi faţă în faţă cu violenţa organelor de poliţie, brutalitatea procesului de interogare şi o crasă încălcare a drepturilor omului; al doilea prezintă confruntarea directă cu sistemul judiciar şi totala sa indiferenţă faţă de justiţie; cel de-al treilea ni-i arată pe Antron, Kevin, Yusef şi Raymond prinşi în sistemul de detenţie juvenilă, iar apoi în libertate, încercând să-şi reconstruiască vieţile într-o societate care le pune piedici; iar în ultimul episod îl vedem pe Korey, supravieţuind şi crescând în diferite penitenciare, făcând faţă abuzurilor, nebuniei şi încarcerării solitare. 

Korey Wise interpretat de Jharrel Jerome în When they see us, episodul 4

Abordarea exhaustivă este însoţită însă de o atenţie fină la toate detaliile psihologice ale poveştii, redate cu măiestrie de întreaga echipă artistică, mai ales tinerii actori care i-au interpretat pe cei cinci exoneraţi: Asante Blackk (Kevin), Caleel Harris (Antron), Ethan Herisse (Yusef), Marquis Rodriguez (Raymond) şi Jharrel Jerome (Korey), cel din urmă premiat cu un Emmy pentru performanţa în rolul principal din ultimul episod. Cred că e esenţial de menţionat că, datorită numeroaselor momente deosebit de sensibile şi intense, pe parcursul întregii producţii, actorii avut la dispoziţie psihologi care să le ofere consiliere la nevoie. 

Dicţionarul istoric al rasismului american

Central Park Jogger Case însă nu este un eveniment individual, ci face parte dintr-un sistem politic şi economic proiectat în direcţia oprimării comunităţilor de culoare. Pare SF? Documentarul 13th ne vine în ajutor. O întrebare perfect legitimă este următoarea: Cum se face că opinia publică a acceptat un astfel de abuz? Foarte simplu. De-a lungul deceniilor, americanii au fost educaţi în mod deliberat să creadă că persoanele de culoare şi în special bărbaţii de culoare sunt infractori. Arestarea şi încarcerarea unor astfel de tineri suspecţi, cu preţul încălcării drepturilor omului, nu era doar “acceptată”, era “aşteptată”. 

Documentarul 13th, câştigător al unor premii precum Academy Award şi Primetime Emmy Award, îşi începe povestea cu cel de-al 13-lea amendament din constituţia Statelor Unite ale Americii din 1865: sclavia şi robia involuntară sunt interzise, exceptând ca pedeapsă pentru o crimă. Portiţa a fost imediat exploatată. După Războiul Civil, afro-americanii au fost arestaţi în masă pentru delicte minore şi forţaţi să muncească pe gratis pentru a reconstrui economia sudului. Aici a început mitul “criminalizării negrilor”. Fenomenul s-a dezvoltat în aşa fel încât, cot la cot cu terorismul grupului Ku Klux Klan şi legile segregaţioniste Jim Crow, a răscolit comunităţile afro-americane. Iar opresiunea a continuat. Activiştii mişcării pentru Drepturile Civile au fost rapid criminalizaţi, arestaţi sau ucişi, comunitatea pierzând lideri precum Dr. King, Malcom X, Fred Hampton, Asata Shakur şi Angela Davis. 

Afişul documentarului 13th

Odată cu venirea la putere a lui Nixon în 1970, a început era încarcerării în masă prin războiul declarat împotriva crimelor, sub motto-ul “Law and order”, ceea ce s-a transformat rapid într-un război împotriva drogurilor, nume de cod pentru ofensiva împotriva afro-americanilor şi pacifiştilor de stânga. Ronald Reagan preia discursul predecesorului şi declară efectiv un război împotriva drogurilor în mijloc de criză economică, exact în momentul în care se descoperă cocaina crack, mai ieftină şi mult mai uşor de comercializat. Pentru posesia de o uncie de cocaina crack primeai aceeaşi condamnare ca pentru 3 kg de cocaină pudră, iar dacă erai de culoare, sentinţele erau mai lungi. Într-un astfel de climat, în care bărbaţii de culoare erau suprareprezentaţi în mass media ca infractori, are loc cazul alergătoarei din Central Park. 

Urmează o serie de legi date de Clinton care, de-a lungul deceniilor, favorizează încarcerarea în masă: la cea de-a treia infracţiune eşti condamnat pe viaţă, abrogarea eliberării condiţionate şi executarea a minimum 85% din sentinţă, condamnarea obligatorie care nu lasă judecătorii să ia în considerare circumstanţele crimei şi proiectul de lege din 1994 care alocă 30 de milioane de dolari pentru expansiunea sistemului penitenciar şi pune 100.000 de poliţişti pe străzi, militarizând toate localităţile. Şi să nu uităm că la eliberarea din închisoare, oamenilor li se refuză integrarea în societatea civilă. 

Activista politică, academiciana, filosoafa şi autoarea Angela Davis în documentarul 13th

Dar de ce vrea S.U.A. ca atât de mulţi oameni să intre la închisoare? Chiar cu preţul încălcării drepturilor omului? Simplu. Şi aici documentarul 13th începe să ne arate cum se mişcă banii. Toate aceste legi au fost propuse de A.L.E.C. – un club privat ai cărui membrii includ politicieni şi corporaţii, corporaţii care propun legi politicienilor. Una dintre membre la vremea respectivă era C.C.A. (Correction Corporations of America), prima corporaţie de închisori private din America. Să dăm un exemplu: legea “stand your ground” permitea uciderea unei persoane pe motiv de autoapărare. Lege propusă de A.L.E.C.. În acelaşi an au explodat vânzările de arme, produse de Walmart, pe atunci membră A.L.E.C. Afacerile continuă cu parteneriate între instituţiile corecţionale şi business-uri private, care beneficiază pe urma muncii neplătite a prizonierilor, companii care au variat de-a lungul timpului de la Microsoft la Victoria’s Secret şi mai departe. Motivul pentru care S.U.A. are cea mai mare populaţie de prizonieri din lume, chiar aici pe tărâmul libertăţii, este profitul. Este un sistem bine uns care ţinteşte comunităţile de culoare. Iar aici documentarul vine cu cifre: 1 din 3 bărbaţi afro-americani este preconizat să intre la închisoare; bărbaţii afro-americani alcătuiesc 6,5 % din populaţia ţării şi 40,2% din populaţia închisorilor. 

Încarcerarea în masă se numără printre numeroasele sisteme de opresiune îndreptate de-a lungul timpului împotriva comunităţilor de culoare, iar 13th reuşeşte să îl analizeze de la A la Z cu fluenţă, claritate şi măiestrie artistică. Cu un preşedinte care a reluat discursul “Law and Power” şi a redirecţionat narativa criminalităţii spre imigranţi, cu o poliţie care nu se fereşte nici astăzi să recurgă la forţă nejustificată împotriva afro-americanilor, cu o epidemie de atacuri justificate etnic şi rasial, cu facilităţi de detenţie pentru migranţi care ignoră orice idee a drepturilor omului, cu o populaţie de 2.3 milioane de prizonieri, americanii au nevoie de aceste filme. 

Şi pentru că fiecare dintre noi e susceptibil de rasism sau discriminare, pentru că trăim într-o lume globalizată în care ne întâlnim on&offline cu oameni din toate colţurile pământului, pentru că trebuie să înţelegem cum îşi dau mâna politica şi afacerile, şi pentru că filmele de calitate ne aduc bucurie oricât de dureroase ar fi, 13th şi When they see us sunt două filme esenţiale!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *