„Nu prelucrăm trecutul, întotdeauna ieșim pe post de victime. Oare nu de aceea el se și repetă?’’

O mamă; o soție; un soldat; tanchist; o funcționară, un medic militar. Iată câteva substantive comune, atribuite unor oameni mai puțin comuni,  afectați de Războiul din Afghanistan pe care URSS l-a purtat între anii 1979-1989. Mărturiile lor, strânse de scriitoarea de origine belorusă, Svetlana Alexievici nu se vor nici poetice, nici părtinitoare și nici înălțătoare. Sunt bucăți de viață prelucrate cu măiestrie și fidelitate literară care nu te lasă, cu siguranță, indiferent, monologuri sincere ale căror imagini ai vrea să  fie mai blânde cu tine, cititorul, evenimente relatate ce te prind în ritmul alert al puștilor pe care ai senzația că le auzi în timp ce citești. Soldații de zinc e o bucată de memorie importantă pentru istoria colectivă. E o carte bazată pe mărturii reale post-război, ale victimelor directe și indirecte, ce caută răspunsuri în ecoul întrebărilor fără destinatar.

Despre psihologia războiului

„ A omorî sau a nu omorî – asta e o problemă care s-a pus după război – psihologia războiului e mult mai simplă. Acolo n-ai voie să vezi un dușman un om ca și tine. Altfel, n-ai putea să-l ucizi.’’

Soldații „se plimbă’’ încălțați cu bocanci grei și cară un echipament de 40-50 de kilograme prin deșertul infernal. Cu puțin noroc, se mai și întorc acasă. Întregi sau nu, depinde iarăși de noroc. Fizic vorbind, pentru că mental e aproape imposibil să fii același om după ce fie ai văzut corpuri mutilate și chipuri desfigurate, fie ai fost nevoit să ucizi pentru că nu aveai de ales.

Soldații din URSS, asemenea multor luptători curajoși și iubitori de patrie s-au obișnuit să ucidă oameni până când arma le-a devenit plici de muște. Cei de acasă sunt din fericire lipsiți de bagajul de experiențe necesar pentru a conștientiza ce înseamnă să ucizi un om. Majoritatea, fragezi absolvenți de liceu, poartă pe cap năframa eroismului și a sacrificiilor făcute pentru patrie și se întorc să lupte. De cele mai multe ori, următoarea întoarcere acasă e însoțită de lacrimile celor ce privesc disperați organele militare de pe geam, rugându-se să nu fie ei cei căutați . Sicriele de zinc în care morții sunt repatriați (și care nu pot fi deschise) sunt un cumul de răni colective nevidecate, care se adună sub forma unui război din dragoste pentru țară. Războiul cui? Ar părea că vorbim de un război al Patriei Mamă, al îndeplinirii unei datorii sfinte de care cei de acasă sunt mereu mândri.

„Adevărul se obține cu durere.’’

În cartea ei, Alexievici privește soldatul „internaționalist’’ prin ochii mamelor și al soțiilor, al copiilor micuți sau încă nenăscuți care așteaptă reîntoarcerea eroului acasă. Eroul de care ne-a plăcut să vorbim și căruia ne-am supus devine în toată ecuația asta, un mucenic. Acum, la fel cum morții sunt absolviți de orice vină, cei vii trebuie să dea socoteală pentru sângele vărsat, indiferent dacă ei vin sau nu de pe câmpul de luptă.

Printre multe momente de durere surdă în carte e prezent un episod în care un sergent povestește cum, odată ajuns la dentist are o revelație dureroasă despre modul în care e privit acum de ceilalți- „exact așa gândește toată lumea despre noi: au gura plină de sânge și ei tot mai vorbesc.’’

În 1992, scriitoarea este trimisă în judecată de doi dintre interlocutorii a căror mărturii au fost incluse în carte: o mamă căreia războiul i-a răpit fiul și un veteran de război. Cauza? Alexievici ar fi distorsonat adevărul, iar intervievații simt că onoarea lor e pusă în joc. Poveștile cuprinse în carte sunt în mod evident prelucrate pentru a-și găsi, până la urmă, cititorul. Procesul are loc, atât partea inculpată cât și acuzatorii plătesc cheltuielile de judecată, coșmarul scriitoarei pare că s-a terminat. Alți doi oameni își amintesc că „acum 4 ani au vorbit altfel’’ și cred că scriitorii nu ar trebui să scrie despre război dacă nu l-au trăit pe pielea lor. Și de data asta, au loc dezbateri intense, rămășițele totalitarismului pot fi încă resimțite, fragilul drept la liberă exprimare este pus sub semnul întrebării. Corespondența din jurul proceselor e bogată, mai multe organizații preocupate de apărarea drepturilor omului și de reprezentarea scriitorilor îi iau apărarea autoarei.

„Avem două variante – să cunoaștem adevărul sau să fugim de el. Trebuie să deschidem în sfârșit ochii’’

Textul integral se încheie cu documentarea celor două procese și cu mărturia autoarei despre sentimentele sale față de cei care au pus-o la zid pentru că a ales să arate viitoarelor generații o imagine necosmetizată a ororilor din teatrele de război. Există la final și o expertiză literară, cerută ca urmare a unuia din procesele intentate. Expertiza urmărește să definească literatura cu caracter documentar și ne reamintește că avem nevoie de a da formă realităților noastre pentru a putea spune povești chiar și despre marile greșeli ale umanității. Ori cel din urmă lucru e ceva ce Svetlana Alexievici reușește să facă până la capăt – luptând pentru adevăr, însușindu-și vina și împărțind-o în același timp nouă, comunității tăcute, devenite pe nesimțite, părtașă la o mare crimă.

Miracolul din celula 7 sau despre elefantul din ghiozdan

Perpetuăm o cultură a fricii în timp ce pe alocuri se trâmbițează corectitudinea politică și anumite mișcări încearcă să ne îndrume spre o practică mai sănătoasă care ar trebui, de Citește mai mult

Cum stă treaba cu progresul: ALAXSXA | ALASKA

ALAXSXA | ALASKA este un spectacol antrenant, în care multitudinea de limbaje scenice folosite comunică fără probleme, iar actorii îşi stăpânesc la perfecţie discursurile, jucând şi jucându-se cu o prospeţime Citește mai mult

Layla M. – identitate, revoltă, radicalizare

Când un element al identităţii noastre ne garantează nerespectarea unor drepturi, elementul respectiv devine definitoriu, identitatea noastră devine disproporţional ataşată de eticheta care ne dezavantajează.

Un tramvai numit dorință – între instabilitate, entertainment și așteptare

Tennessee Williams, citat chiar la începutul spectacolului, a spus: „Teatrul nostru trebuie să strige în gura mare pentru a se face auzit."

Descâlcind rasismul justiţiei americane cu Ava DuVernay

Ava DuVernay este un nume din ce în ce mai pregnant în lumea filmului american,o deschizătoare de drumuri pentru femeile de culoare şi o artistă hotărâtă să aducă experienţa comunităţii Citește mai mult

99,6% – un non-spectacol hyggelig

Non-spectacolul 99,6% doreşte să provoace conversaţii despre identitate, despre ce ne aseamnănă şi ce ne diferenţiază.

Arată-le și celorlalți

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *