24 februarie. Citești un anunț cu privire la cei veniți din Lombardia și Veneto. Situația pare departe de tine… Te gândești totuşi dacă să te mai duci sau nu în Albania, în proiectul acela pentru care îți cumpăraseși deja biletele de avion în urmă cu ceva vreme. Te răzgândești. Gata, ai ales să nu te mai duci. Telefonul sună și te face să-ți reconsideri decizia. „Nu mi se întâmplă mie. Oricum, gripa afectează oamenii mult mai mult decât noul virus’’. Trec două săptămâni, în Italia dezastrul iese la iveală. În continuare ești nesigur dacă să mai pleci sau nu. Renunți, gata, stai acasă. Totuși, cifra de îmbolnăviri e mică, ridicol de mică. „E ok, nu o să fie grav, ne luăm măsuri de precauție și o să fie bine”, îți zici. Cu toate că știi că există riscuri, că treci prin două zboruri, , hotărăști să te duci, pentru că ești legat afectiv de anumite persoane de care ți-e dor și cu care urmează să te reîntâlnești.

Dimineață, 10 martie.

Ajungi în aeroport în Viena. La verificarea buletinelor, vezi trecând pe lângă tine o armată de stewardese asiatice, toate blindate cu măști sanitare… Aștepți încă două ore pentru al doilea zbor. Porți cu seriozitate masca și te dezinfectezi cu sfințenie înainte să le arăți fața celor de la controlul actelor de identitate… În aeroportul din Tirana e cam pustiu. Ajungi printre primii la hostelul unde proiectul despre fotografie și egalitate între genuri urmează să aibă loc. Te întâlnești cu trainerii pe care deja îi cunoști. Sunt bucuroși să te vadă, întrucât cu două săptămâni înainte le-ai scris că nu mai participi.

Nu faci mare lucru toată ziua, doar îți aștepți ceilalți colegi din România să sosească și ei. În camera de hostel, faci cunoștință cu o fată din sudul Italiei (ar fi trebui să fie 3 participanți italieni).  Caută variante de a se întoarce acasă. Găsește un feribot, încă legal. Deși începi să intri în panică, încă mai vezi contactul uman ca pe ceva cât de cât normal. Se fac glume cum că vechea strângere de mână va deveni curând noua bătaie de cot. 

Pe 11 martie, aflați că în Albania s-au confirmat 2 decese, că școlile, restaurantele și alte locuri publice s-au închis. De dimineața participi la o activitate introductivă; se fac în continuare glume, compuneți chiar și un cântec intitulat „we don’t wanna stay here in quarantania”. Spaniolii merg la ambasada lor din Tirana și sunt informați că, de bine de rău, trebuie să se întoarcă acasă în următoarele 24 de ore dacă nu vor să rămână blocați pe pământ albanez. După prânz toată lumea tace. Nu vă vine să mai glumiți. La primul atelier foto, îți faci treaba împreună cu colegii tăi și încropiți niște compoziții mai mult sau mai puțin reușite. Le prezentați. La feedback nimeni nu zice nimic. Trainerii încearcă să scoată ceva de  la oricare dintre participanți. Conchizi că nu puteți lucra independent de situația generală și atmosfera se mai detensionează puțin, pentru că cineva îndrăznește, în sfârșit, să vorbească. După cină, tu și colegii tăi hotărâți să cumpărați bilete de avion pentru următoarea zi, la 4 dimineața. Exact peste câteva ore.

12 martie, 2 a.m.

Aeroportul din Tirana e la fel de pustiu ca o casă bântuită. Dormi cum apuci, pe ghiozdan. Îți amintești de același aeroport în care erai acum doi ani și așteptai pe cineva și cum, de nicăieri, ți-a apărut în cale un partener de conversație de altă naționalitate, care vorbea limba română la perfecție. Acum stai pe același scaun și ești martor tăcut al unui boom urmărit obsesiv în mediul online. Și te simți exact ca un hamster în rotița lui. Pe zborul până la Belgrad mai dormi un pic. E frig. În aeroport, la Belgrad, mai ai de așteptat ore bune până la venirea „shuttle bus”-ului ( se dovedește a fi un minivan) care urmează să te ducă pe tine și colegii de proiect înapoi.

După 5 ore de așteptare, van-ul apare în parcarea aeroportului. Te întrebi dacă o să ajungi sau nu în țară. Granițele cu Serbia se închid. Moravița e încă deschisă. În van mai sunt încă patru persoane. Unul din pasageri e un cetățean american de origine indiană, care urmează să zboare înapoi acasă în două zile. De obicei ești curios cu privire la oamenii din jurul tău, dar acum oboseala drumului și frica îți pun capac. Încerci să dormi și speri să te trezești odată la București, la Baia-Mare sau la Bacău…Oriunde, doar să fii în România.

La graniță, poliția de frontieră  face un control rapid. Verifică dacă vii din Albania, cerând o dovadă. Dai talonul de îmbarcare și treci fără probleme. Te gândești că puteai să vii foarte bine din zona (atunci) roșie și să scapi la fel de ușor. Ceea ce mulți au și făcut.

Gata, după Moravița ai în sfârșit garanția că nu-ți vei petrece următoarele luni undeva străin și la mâna altui stat. Ești mai liniștit. Un sentiment neașteptat te lovește – ești recunoscător că te-ai întors în țară. Răsufli ușurat, dar nu pentru mult timp, pentru că știi că ce urmează nu stă doar pe umerii tăi. Calvarul nu este al tău, tu ești doar o rotiță minusculă care s-a întors, ca un yo-yo, acasă, după 36 de ore în Albania și alte  30 de ore pe drum. Calvarul este de acum al tuturor și tot ce poți tu să faci momentan e să #staiîncasă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *