Fotografie realizată de Sara Pongrac

Te trezești cu somnul încă lipit de gene. Întotdeauna cafea. Se întâmplă ceva în lume, undeva departe. Neimportant. Te duci la muncă. Te duci la școală. Te duci undeva. Te duci. 

Te trezești cu somnul încă lipit de gene. Întotdeauna cafea. Se întâmplă ceva în Europa, în Italia. Pare important. Te duci la muncă. Te duci la școală. Te duci undeva. Te duci.

Te trezești cu somnul încă lipit de gene. Întotdeauna cafea. Se întâmplă ceva în lume, undeva aproape. În Italia. În Spania. În Austria. În America. În România. Te duci la muncă. Te duci la școală. Te duci undeva. Te duci. 

Ești asistentă și inspiri agitația pe care o expiră medicul de lângă tine. Medicul nu vorbește, dar fruntea lui e acoperită de sudoare. 

Ești șofer și transporți pe cineva care tușește lângă tine. 

Ești angajat în sistem privat și ești trimis acasă, fără șomaj tehnic.

Ești angajat în sistem de stat și ești trimis acasă, cu șomaj tehnic.

Ești pacient și plătești bani grei pentru un consult cardiovascular. 

Ești elev și faci cursuri online.

Ești imigrant și ești cazat într-un hotel oarecare. 

Ești medic militar și primești ordinul: deplasare de urgență la spitalul din Suceava.

Te trezești cu somnul încă lipit de gene. Întotdeauna cafea. Se întâmplă ceva în lume. Îți afectează familia. Ești un om oarecare, ai vrea să te duci undeva. Nu te duci. Ești angajat în sănătate. Trebuie să mergi la muncă. Ai vrea să nu te duci nicăieri. Te duci. 

PERSPECTIVĂ COTIDIANĂ: PSEUDO-PLICTISEALA

Au trecut opt ani de la ultima apocalipsă. Am pierdut șirul zilelor de autoizolare. Am pierdut ore bune căutând și dezvoltând un sistem funcțional de a nu pierde timpul în timpul carantinei. Timpul meu și timpul carantinei sunt două tipuri diferite de timp.

Concepția timpului pierdut e o absurditate. ,,A pierde timpul”, în mentalitatea societății este egal cu ,,a nu fi productiv”. ,,A fi productiv” este egal cu ,,a face ceva util”. Prin urmare, pentru a nu pierde timpul în carantină ne este indicat să „facem ceea ce am amânat până acum să facem”. În jurul nostru, după cum am observat, a face ceea ce am amânat până acum înseamnă a găti, a face curat, a face exerciții fizice și a citi. Ce s-a întâmplat de fapt cu această izolare și apariție bruscă a gospodinelor? De ce sau de unde aceste remedii împotriva monotoniei? Am ajuns într-adevăr într-un punct al dezvoltării noastre umane  în care avem nevoie de influenceri și specialiști pentru a ne spune ce să facem cu timpul nostru liber? În trecut – unde „trecut” înseamnă o lună – vorbeam despre agitația, poluarea, nervozitatea în care se îmbăiază populația. Ne-am trezit cu un virus la poartă și am fost sfătuiți să punem zăvorul și să rămânem înăuntru până va pleca. Astfel, trenul nostru, al rutinei s-a oprit brusc și ne-a abandonat în stație până la noi ordine. Și acum? – s-a întrebat un glob întreg. Ne-am trezit deodată cu timpul pe care îl doream cu atâta ardoare. „Dacă aș avea timp…” Timpul, sau lipsa lui, e o ustensilă a priorității. Cere și ți se va da…. timp. Bineînțeles, acum că îl avem, parcă nu îl dorim atât de mult, nu-i așa? Parcă e plictisitor. Parcă ne-ar plăcea să îl petrecem în natură. Parcă e greu de gestionat în continuare. Poate era doar o scuză. 

Ce-ar fi ca, în loc să urmărim toate acele rețete distribuite global, să luăm cu adevărat o pauză? Trenul s-a oprit și totuși noi continuăm să ne comportăm de parcă ar fi încă în funcțiune. Oprește, inspiră, expiră. Ce vrei cu adevărat să faci? Ce ai amânat cu adevărat să faci? Dacă vrem cu adevărat să luăm un exemplu, să îl luăm de la concurenții  Jocurilor Olimpice. S-au anulat, însă ei continuă să se antreneze pentru a fi mai buni anul următor. Solitudinea e benefică. „Plictiseală” ar putea fi un cuvânt interzis. O activitate există întotdeauna. Gradul de productivitate se raportează la fiecare individ în parte, diferit. Dar, desigur, este o modă a momentului să ai timp pentru a te plictisi și a face o tonă de nebunii pentru a-i distra pe ceilalți plictisiți ai internetului. Ce ne-am face fără această categorie? A, să nu uităm, nu ne distanțăm și nu rupem legături în timpul izolării.

PATRIOTISM LA FOC MIC

Italienii au ieșit pe balcoane pentru a cânta împreună. Ce frumos sună! Parcă-parcă am vrea și noi să fim așa uniți. Românii sunt uniți, nu-i așa? La proteste întotdeauna și în supermarket niciodată. Medicii din alte țări lucrează până la epuizare pentru a-și trata pacienții, primesc ajutor și suport, sunt aplaudați virtual și mai-mai că nu îi decorează cineva cu medalii. Medicii din România își dau demisiile din cauza lipsei de protecție acordate (nici măcar măști medicale, cele care se găsesc, pardon, se găseau în farmacii). Cadrele medicale din România sunt aduse la post indiferent de sănătatea proprie. Cadrele medicale sunt expuse și mințite de pacienți. Munca e împărțită inegal. Salariile aidoma. Ministrul Sănătății și-a dat demisia. Testele pentru Covid-19 sunt insuficiente. Paturile din spitale sunt insuficiente. Bolnavii cu stare bunicică au fost trimiși la casele lor, pentru a le face loc celorlalți pacienți cu Covid-19. Să nu uităm sau să nu ignorăm situația spitalelor. Așa de mult a trecut de la ultima știre despre viermi și gândaci? Nu explodase pe internet ideea „mergi cu o boală, te întorci cu cinci, dacă te mai întorci”? Acum au luat cu asalt alte teorii, mult mai interesante, toate despre noul virus care s-ar putea să provoace falimentul firmei de bere Corona. În România, răsună imnul prin megafoanele mașinilor de poliție, iar oamenii ies în aplauze pe balcon. Cât timp a trecut de la ultima penalizare a poliției române, care a atras după sine neîncrederea populației? Îmi amintesc că eu am scris despre cazul Alexandrei din Caracal. Îmi amintesc că lumea era teribil de revoltată. Cât timp a trecut de la Colectiv? A apărut un film acum. Să nu aducem vorba de el, mai bine așa. Mai bine să nu vorbim despre nimic. Să aclamăm sacrificiile Guvernului României. Să le donăm bani. Să îi aclamăm de pe balcon. Tot mai mulți ani trec și tot mai mult încep să cred că politicienii și celebritățile au același modul de public și că zicala ,,cei ce te ridică astăzi pe culmi, sunt cei ce te vor doborî mâine și te vor mânca de viu” e adecvată în ambele contexte. Poate că nu e momentul, poate că nu acum trebuie să îi judecăm. E nevoie de susținere în momente grele, de încredere, însă nu e aberant? Se poate cere încredere după toate scandalurile stârnite de-a lungul vremii? Pare-mi-se că ne aflăm într-o relație toxică cu Guvernul României. Suntem azi patrioți, mâine rebeli și întotdeauna marionete. 

Afirmație personală: Nu mă tem de Covid-19 cum mă tem de momentul în care izolarea va lua sfârșit, iar situația din țara noastră va rămâne neschimbată.  

PRIVAT vs STAT

Un teatru de stat – o companie de teatru independentă.

Un spital de stat – o clinică privată.

Un cabinet stomatologic – o clinică de radiologie.

Se face că a fost odată ca niciodată în România o diferență mare între salarii și angajați. De ce, atunci când avem o problemă de sănătate preferăm să mergem la un spital privat în locul celui de stat? De ce, atunci când fondurile au fost tăiate, teatrele de stat și-au continuat reprezentațiile, iar companiile independente au rămas pielea…știți voi. Nu am uitat curajul actorilor de la Reactor ce, pe scena Galei UNITER din mai 2019, au denunțat tăierile de fonduri de la AFCN. De ce, acum că s-a închis aproape tot, angajații cabinetelor de stomatologie primesc șomaj tehnic, iar cei ai cabinetelor de radiologie nu primesc nimic? Ah, s-a rezolvat într-un final această problemă, mai bine mai târziu decât deloc. Dar, în continuare, de ce asistenții medicali privați sunt trimiși acasă, iar cei de stat își abandonează familiile pentru a nu-și abandona pacienții? Cum se face că statul cere cu disperare sprijin medical, iar ambulanța privată este trimisă în șomaj tehnic din cauza lipsei de muncă? De ce ni se spune că situația se află sub control, când unele asistentele plâng, iar celelalte sunt lăsate în bezna întrebării: ce se întâmplă în continuare? Câți medici și câți asistenți medicali avem pregătiți pentru această situație de urgență? Mulți. Câți cu pregătire adecvată pentru a lucra cu ventilatorul necesar cazurilor agravate? Puțini. De ce se află statul cu demisiile pe masă? Ce se întâmplă cu cei ce nu primesc șomaj tehnic? De ce în Privat e Stat acasă, iar Statul e Privat de casă? 

CU EI CUM RĂMÂNE?

Există această situație fericită în care bolnavul nu suferă nicio schimbare în rutina tratamentului său; iar apoi avem această nefericită situație în care vom vorbi ipotetic:

O persoană bolnavă de cancer este victima unui accident de mașină în urma căruia nu mai poate umbla. Are în continuare nevoie de tratamentul de chimioterapie. Apelează la serviciul de deplasare al ambulanței private. Statul nu oferă acest serviciu, iar cel privat se plătește cu 200 lei/drum. Pentru tratament e necesar un consult cardiologic. Clinicile sunt închise din cauza pandemiei. Cele rămase sunt pline. Ce face persoana în cauză? Ce nu poate face este să aștepte. Timpul pe care îl pierdem noi este de nepierdut pentru această persoană. Ceea ce își permite să facă este să ofere bine-cunoscuta șpagă. 

Ce fac pacienții amânați? Ce fac bolnavii tranferați altor medici? Sau, ce fac medicii în cauză? 

Este ușor să ne ridicăm vocile, să aruncăm cu pietre, să ne înroșim de mânie. Ce ne facem, în schimb, cu haosul? Acum e liniște pe străzi. În spitale nu a fost niciodată liniște. În spitale se ridică un iz de angoasă în permanență. Să fie acesta „mirosul de spital” despre care vorbește toată lumea? 

Între timp, ne bucurăm de inițiativele oamenilor ce ne ajută să ne continuăm izolarea la domiciliu cu schimbări nu chiar atât de majore. Teatru online, librării online, vizite virtuale la muzee, Netflix, HBO, Amazon Prime, Youtube, Facebook, Instagram, Skype, Zoom, FoodPanda/Glovo…ne putem bucura de divertisment din belșug și putem savura în continuare mâncarea noastră favorită acasă, nu la restaurant. Ne putem bucura de plimbări scurte în aer liber. Putem ține legătura cu cei dragi. Să nu ne plângem pentru o secundă și să ne amintim că lumea nu trece prin prima epidemie, dar, în contrast cu vremurile trecute, ne ferim de virus în libertate, acasă, dar aproape de cotidian. Putem spune că ne bucurăm de un lux. Desigur, nu cu toții. Să ne gândim la cei din categoria celor cu mai puține posibilități înainte să ne plângem de pseudo-plictiseala cauzată de carantină. 

La Cluj nu e bai mare. Nu sunt mulți bolnavi, iar mulți cetățeni merg în continuare la muncă. Întotdeauna există un „dar”- dar calmul orașului nu este egal cu imposibilitatea răspândirii. Dacă vecinul tău are un cuib de viespi, care nu au trecut prea mult prin grădina ta, nu înseamnă că îți poți lăsa băutura cu zahăr pe pervazul de afară în ideea că „oricum nu vor veni aici”. S-ar putea să te trezești cu paharul plin de viespi și cu un cuib la fereastră. Sigur că ne deranjează această interdicție, acest cuvânt „interzis”, dacă vrei să convingi un om să facă ceva, nu trebuie decât să îi interzici acel lucru, nu-i așa? Am auzit un zvon despre un primar care a coborît personal din incinta biroului său și le-a transmis cetățenilor lui să stea acasă, nu în parcuri. Nu pe străzi. Nu în mașini, pufăind pe ascuns. Nu la colțul străzii. Nu la plimbare cu peștele, pisica, hamsterul. Acasă. E un cuvânt dulce. Îl rostim de atâtea ori când avem o zi grea. Îl pronunțam atât de des în liceu! Nu e nevoie să ne înarmăm, e nevoie doar să stăm mai mult în casă. 

Se scrie o parte din istoria secolului XXI prin ordonanțe militare, glume pe internet, mesaje încurajatoare, confesiuni tulburătoare, lacrimi, țipete surde, obediență și răzvrătire. 

Și noi ce facem? 

Uite – stăm acasă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *